Cercetand izvoarele muzicii bizantine, istoriografii indică psalmii imprumutaţi odată cu psalmodia din practica sinagogală, imnele provenind din cărţile  Vechiului şi ale Noului Testament şi cantările duhovniceşti – creaţii poetice şi muzicale ale noilor adepţi. Se poate vedea cum, de la inceputurile ei, muzica bizantină incorporează cantarea cultică anonimă, comunitară şi pe cea individuală, de autor. Fondul auctorial al muzicii bizantine se va fortifica in cursul evoluţiei sale istorice prin aportul melozilor (secolele V-XI), imnografilor şi melurgilor (secolele XI-XIX). Bineinţeles că orice creaţie individuală trebuia să se revendice – direct sau mediat – de la Sfanta Scriptură, să se inscrie in tiparele statuate de tradiţia liturgică, moştenirea patristică şi prevederile sinoadelor ecumenice. Aceasta inseamnă că creativitatea poetico-muzicală era canalizată pe un făgaş anume, mesajul propriu-zis, dar şi formele in care era turnat, fiind, in mare, predeterminate şi intangibile. De aici – caracterul transpersonal al cantării bizantine cu cel puţin două implicaţii: • inţelesul special al noţiunii „activitate creatoare”; • inţelesul special al noţiunii de paternitate. In sistemul de valori al culturii bizantine creatoare apare nu doar compunerea (in limitele canoanelor), ci şi rescrierea – cu adaosuri, modificări, infrumuseţări – a unor melodii elaborate de alţii. Transpunerea cantărilor dintr-o limbă in alta, cu retuşările melodice aferente, va intra şi ea in raza de cuprindere a noţiunii. In fine, cel ce dă glas cantării, interpretul, poate interveni creator in substanţa melodică, intregind astfel opera melurgului, a copistului inzestrat sau – eventual – a tălmaciului. Se deduce de aici că noţiunea de paternitate se relativizează, paternitatea nefiind apanajul unei persoane, şi nici chiar al unei tagme de muzicieni ecleziastici, ci distribuindu-se necuantificabil intre diferite persoane şi specializări. Mai trebuie să ţinem cont şi de faptul că psalţii, care au compus cantări sau cei care au migălit la copierea şi ornarea melodiilor cultice, nu au făcut asta pentru propria mărire, ci pentru slava lui Dumnezeu, de aceea adesea nici nu şi-au semnat creaţiile.