În teoria economică şi argumentarea practică, impactul unor decizii, denumite impuls, trebuie să ajungă la ţinta considerată a fi influenţată în propriile ei decizii subsecvente. Metaforic vorbind, ar trebui să avem imaginea unei scări pe care o bilă cade din treaptă în treaptă, cu temerea celui care i-a dat drumul că ea fie rămâne întreagă, fie se sparge. Decidentul iniţial speră că cei aşezaţi pe diferite trepte, cu competenţe de a decide, vor „consuma” din energia bilei lansate, astfel încât, la căderea de pe ultima treaptă, aceasta să fie suficient de amortizată încât să rămână întreagă. O astfel de metaforă a funcţionării unui canal de transmisie sugerează că impulsul iniţial a parcurs canalul de transmisie până la capătul lui cu întreaga lui forţă (100%) iniţială. Practica demonstrează că recurgerea la noţiunea de canal de transmisie a unui impuls sui generis are nu numai rolul de a configura natura impulsului (monetar, fiscal etc.), ci şi caracteristicile acestuia, care diminuează forţa transmisiei impulsului iniţial, ca urmare a modului în care decidentul de la capătul respectivului canal va valorifica cum se cuvine acel impuls. Efectele globalizării au la baza cauzalităţii lor decizii complexe, instituţionale şi/sau ale indivizilor, ale căror urmări se văd, la nivel planetar, cu diferite intensităţi. Evident, forţa acestor decizii, privite ca impuls, ajunge la nivelul actorilor globalizării, inclusiv al României, prin canale de transmisie. În această idee vom trata efectele globalizării asupra României, cu menţionarea reactivităţii sau implicării acesteia în valorificarea „impulsului globalizării”, descompus în oportunităţi, provocări şi riscuri.