în gândirea actuală, solul este privit ca un corp (sistem) natural la suprafaţa uscatului, trifazic, autoorganizat, cu vieţuitoare în el, format prin interacţiunea continuă a diverse fluxuri de energie, substanţe şi informaţie, cu procese geochimice şi pedomorfogenetice, derulate ciclic sub influenţa condiţiilor de mediu în cadrul a variate circuite biogeochimice, cu participarea materiei vii superior organizate (biopedoplasma solului sau pedo-bioplasma). Abordarea energetico-informaţională a realităţii este de mare actualitate în prezent, când realitatea este considerată atât ca existenţă, ca obiecte relativ stabile (pe care le percepem), dar şi ca efect al unor procese, relaţii şi interacţiuni sinergistice (pe care le constatăm indirect, prin consecinţe) în care energia şi informaţia au un rol esenţial; pe ele se pune accentul, ele fiind esenţa realităţii (Constantin Dulcan, 2009). Obiectele există deci, dar ca rezultat al interacţiunilor sinergistice, activate de «viu». în această abordare solul apare ca un sistem dinamic, cosmico-geo- biotic la suprafaţa scoarţei terestre, constând din: • structură sau substrat material «biologizat», autoorganizat, corespunzător stadiului de dezvoltare a solului, relativ stabil, formând o osatură bioferă şi bioactivă, cu proprietăţi şi caractere morfogenetice specifice, esenţiale pentru caracterizare, identificarea şi clasificarea solului; • o structură energetico-funcţională care acţionează în structura materială, esenţială pentru existenţa solului, pentru «viaţa solului», constituind dinamica solului desfăşurată ciclic cu un anumit pedoritm anual. Cele două structuri formează împreună solul, dar activitatea (funcţionarea) lui sinergistică are loc sub