Experimentul și reconstrucţiile prezintă o practică mai puţin populară și, respectiv, mai puţin cunoscută în domeniul cercetării arheologice din spaţiul vechi românesc, în contextul în care deja de un timp de peste 150 de ani experimentul este practicat și în arheologie (Otto Tischler). La momentul actual, au fost depuse multiple încercări nu doar de a prezenta cele mai interesante rezultate ale arheologiei experimentale, dar și de a formula unele noţiuni teoretice (Malina, Tringham, Coles, Johnson, Ingersoll, Ascher). Cu toate acestea, în arheologia autohtonă, termenii de „experiment” și „reconstrucţie” sunt utilizaţi fără o specificare clară a modului de realizare a experimentelor în arheologie. Elementele care disting cele două activităţi sunt gradul de participare a experimentatorului în desfășurarea evenimentului, precum și scopul experimentului: o reconstrucţie autentică sau verificarea teoretică a unei ipoteze sau a unei teorii pe cale experimentală. În afara de acestea, nu trebuie neglijate condiţiile experimentului – fiecare experiment trebuie sa fie pasibil repetării sau reproducerii. Dintre pionierii arheologiei experimentale din spaţiul românesc îl putem menţiona pe profesorul ieșean Attila László, care, prin publicarea studiului său din 1969 despre tehnica de ornamentare a ceramicii culturii Babadag, prezintă „rezultatele experimentării”, utilizând matricele de lut descoperite în mediul culturii Babadag.Printre cele mai interesante experimente arheologice documentate și ulterior publicate pot fi menţionate construcţiile experimentale precucuteniene și cucuteniene de la Poduri-Dealul Ghindaru (1985), cele realizate în cadrul Parcului Arheologic de la Cucuteni (1985), Tabăra de arheologie experimentală de la Cetatea Zânelor (Covasna), organizată sub egida Asociaţiei ARA (2007-2008), experimentele arheologice realizate la Păuleni-Ciuc și Băile Figa (2007-2009), Tabăra de Arheologie Experimentală de la Beclean-Băile Figa (2010), proiectul Archaeodrom (20132015), stagiile de arheologie experimentală și incendierea locuinţei preistorice de la Saharna-Ţiglău (2007-2013), experimentarea instalaţiilor din lemn în procesul de extragere și exploatare a surselor de sare de la Beclean-Băile Figa (2017-2018), reconstrucţii experimentale ale cuptoarelor culturii Cucuteni (2017), Arheoparc USAIC (2019) etc. Exemplele enumerate mai sus evidenţiază importanţa documentării și publicării detaliate a experimentelor în arheologie. Prin urmare, un experiment nepublicat nu poate fi nici realizat ulterior, nici verificat. Mai mult decât atât, rezultatele netestate nu pot sta la baza unor viitoare experimente. Astfel, există riscul ca unul și același experiment să fie executat de diferite persoane, fără a se ţine cont de realizările mai vechi. În acest sens, pentru creșterea interesului arheologilor faţă de „învăţarea experimentală”, Alan Outram de la Universitatea Exeter, care, de altfel, este unica universitate ce oferă un program specializat în arheologie experimentală, ne propune un ghid detaliat cum să publicăm un studiu în domeniul arheologiei experimentale. Acest ghid conţine o serie de recomandări utile, menite sa îmbunătăţească atât calitatea știinţifică a experimentului, cât și încadrarea conceptuală a rezultatelor experimentului.