În anii ’70 ai secolului trecut, în istoriografia din RSSM se profila o nouă direcţie de cercetare, care încerca să prezinte și un anume rol al populaţiei romanizate în procesul de etnogeneză de la est de Carpaţi. Exponentul acestui punct de vedere a fost arheologul Ion Hâncu. Dar forţele „știinţifice” locale (Mohov, Zelenciuc etc.), de orientare pro-rusă și antiromânească, au făcut tot posibilul ca opinia lui Hâncu să nu fie promovată, iar autorul să fie exclus din rândul cercetătorilor. Pe 22 august 1977, N. Mohov se adresa cu o scrisoare către B.A. Râbakov, directorul Institutului de Arheologie al AȘ a URSS. Actualmente este cunoscut răspunsul lui B. Râbakov din 13 octombrie 1977, în care conceptul lui Hâncu este apreciat drept „antislav” și că el „exagerează rolul și importanţa elementului etnic romanic” pe teritoriul interfluviului pruto-nistrean,, autorul fiind învinuit în concepţii antislave, „vicioase din punct de vedere ideologic”, și în profesionalism insuficient. Scrisoarea lui Râbakov puncta clar că „până în secolul al XIV-lea nu sunt date că ar fi existat vreo populaţie est-romanică semnificativă” și că una din particularităţile „formării poporului moldovenesc este contactul strâns și amestecul populaţiei volohe cu populaţia veche rusească autohtonă”, ceea ce „îi diferenţiază ... pe moldoveni de români și de alte popoare est-romanice”. Drept consecinţă a acestor acţiuni concertate ale autorităţilor știinţifice din URSS și RSSM, Ion Hîncu este înlăturat din funcţia de șef al Sectorului de Arheologie din cadrul AȘ din RSSM, iar monografia lui, care urma să apară în anul 1978, a fost scoasă de sub tipar. Dintre principalele concluzii ale cercetării lui Ion Hâncu ar putea fi evidenţiate următoarele: Vechile așezări rusești de pe teritoriul Moldovei au apărut în secolul al X-lea, s-au dezvoltat în secolele X-XI, iar la cumpăna dintre secolele XI-XII au fost ruinate sau abandonate de locuitori; în așezarea de la Hansc, orizontul de cultură balcano-dunăreană a început la hotarul secolelor IX-X și a durat până în prima jumătate sau mijlocul secolului al XIV-lea; anumite elemente caracteristice culturii materiale permit să se considere așezările culturii balcano-dunărene din codrii Orheiului o variantă deosebită, datată cu secolele XI-XIV; locuinţele cu vetre în colţ sau lângă perete sunt o tradiţie getică locală a construcţiei de locuinţe. Locuinţele cu vetre în secolele X-XII sunt cunoscute doar în așezările culturii balcano-dunărene și nu au fost încă găsite la monumentele culturii est-slave, ceea ce permite să se afirme că purtătorii acestui element al culturii au fost strămoșii antici și medievali ai moldovenilor – geţii, volohii. De-a lungul secolelor, s-a păstrat numele trac al vetrei (очага) – vatra; principala ocupaţie a populaţiei Moldovei în secolele X-XIV era agricultura. Ramura-cheie a agriculturii locuitorilor în secolele X-XIV era prelucrarea pământului. Această ultimă concluzie nu corespundea conceptului lui N. Mohov, V. Zelenciuc, P. Sovetov etc. nu dint-o pornire știinţifică: volohii trebuiau să vină la est de Carpaţi păstori, crescători de animale, pentru ca să fie învăţaţi agricultura de către slavii locali sedentari.