La începutul secolului al XXI-lea, ca urmare a evoluției, pe de o parte, a noilor nevoi societale, iar, pe de alta, a noilor tehnologii informaționale, s-a produs tehnologizarea învățământului superior, care a impus noi reguli de organizare și de monitorizare a proceselor de predare-evaluare și a proiectat contururile unui nou tip de învățământ – învățământul de tip convergent.Beneficiile și dezavantajele învățământului superior de tip convergent au fost percepute diferit de către cadrele științifico-didactice. Unele dintre acestea, de regulă, exponenții tinerei generații, au acceptat și implementat cu entuziasm noile practici și norme de lucru, fiind convinse că acestea îmbunătățesc calitatea proceselor și produselor didactice. Altele, în mod special cadrele care au obținut o pregătire în domeniu înainte de apariția noilor tehnologii și au lucrat mai mulți ani în sistemul de instruire universitară tradițională, au fost sceptice în raport cu noua formulă-hibrid de organizare a studiilor universitare, considerând-o drept o amenințare la adresa învățământului superior clasic. Indiferent însă de atitudinile pe care le-au avut față de învățământul convergent, cadrele științifico-didactice au trebuit să-și reconfigureze practicile profesionale și să-și găsească locul în noua configurație a învățământului universitar, care a obținut noi valențe și forme de manifestare, precum și noi orizonturi de dezvoltare.