În studiul de faţă va fi întreprinsă o trecere critică în revistă a izvoarelor literate, identificate de noi la etapa actuală, care atestă prezența doinei în peisajul culturii naționale de expresie orală. Deși, pe segmentul de referință, documentele scrise sunt ulterioare (începând cu secolul al XIV-lea) celor de sorginte verbală, primele dețin anumite avantaje în fața ultimelor, ele asigurând cercetării un grad de complexitate sporit. Încadrate într-un anumit context istoric, astfel de mărturii pot fi extrase atât din izvoarele autohtone — cronici, codice, lucrări literare, colecţii de melodii ş.a., cât şi din sursele străine — jurnale și/sau note de călătorie, memorii, cronici etc., datorate misionarilor, peregrinilor, trubadurilor, preoţilor, diplomaţilor, militarilor etc., aflați în trecere prin Țara Moldovei și Țara Românească. Așa cum istoriografia literară exprimă poziţia culturală și societală a autorilor respectivi, pentru conexiune istorică și interpretativă, în comunicare, materialul faptic al acestor depoziții este supus unei evaluări prin analiză, comparare și confruntare. Tratarea materialului este realizată din prespectiva principiului istorismului, fiind interpretat ca un fenomen evolutiv, iar nu ca un dat. Autorul prezintă cronologia apariției acestor informații, atestate și probate documentar, evidențiază importanța lor întru identificarea vechimii și relevanţei doinei ca specie reprezentativă a liricii populare, dar, mai ales, din punctul de vedere al funcționalității și continuităţii ei în spațiul cultural românesc. Sintezele întreprinse ne permit să stabilim câteva aspecte inedite în elucidarea apariției, dezvoltării, cristalizării doinei, precum și a continuității ei în timp, exprimate ca acumulări cantitative, ce s-au produs succesiv în cultura muzicală tradițională de la noi.