La intersecția dintre secole, autorii dramatici basarabeni și-au schimbat accentele în ceea ce priveşte temele de interes ale pieselor de teatru, optând pentru subiecte anterior tabuizate de expresia publică, cum era și încă mai este Războiul de pe Nistru din 1992. Or, evocarea acestui eveniment devenit deja istorie a servit drept pre/subtext următoarelor texte dramatice: Saxofonul cu frunze roşii de Val Butnaru, montat de Mihai Fusu la Teatrul „Luceafărul” în 1998; piesele lui C. Cheianu Noi, montată la Teatrul „Luceafărul” în 1994, și Ţara asta a uitat de Noi..., montată la Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” în 2011; Tără(z)boi de Mariana Starciuc, montat pe scenele teatrelor din Satu Mare, Iași, Piatra Neamț, România, în 2018; Valsul Tancurilor de Irina Nechit, pus în scenă la Teatrul Național „Satiricus I.L. Caragiale” în 2020.   Scrise în registre diferite, scenele pieselor alternează de la un dramatism profund la un tragism covârșitor, amalgamul de realism şi ficțiune fiind, totuși, nuanțat. „Probă de orchestră în două acte”, Saxofonul cu frunze roşii a lui Val Butnaru voalează parabolico-simbolic nu doar tema războiului din Transnistria, ci și a „câmpului de război” care era Republica Moldova anilor ’80-90 sau, poate, dintotdeauna. Celelalte opere dramatice întrunesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, caracteristicile teatrului documentar. Or, atât textele lui C. Cheianu Noi și Ţara asta a uitat de Noi..., cât și piesele Tără(z)boi de Mariana Starciuc și Valsul tancurilor de Irina Nechit, se bazează pe documente de arhivă, presă, înregistrări, mărturii, dialoguri cu martorii oculari sau cu participanții nemijlociți la conflictul de pe Nistru etc.  Codul ideatic al pieselor încifrează tentativa cunoaşterii de sine a oamenilor plasaţi în faţa conflictului exterior, care e „războiul propriu-zis”, şi a celui interior, care e „războiul cu lumea şi cu sine”. „Starea de război” reprezintă perioada în care și cursul obişnuit al lucrurilor merge conform altor reguli, și oamenii devin altfel, retrăind evenimentele pe muchie de cuţit. În această lume de criză, unele personaje luptă cu disperare pentru apărarea valorilor umane, altele cedează cu resemnare în fața realității. În toate piesele, însă, protagoniștii funcţionează ca un ansamblu dezacordat, fiecare având ceva de interpretat celuilalt: o crimă şi o pedeapsă, o amintire şi o uitare, o înşelăciune şi o trădare, o dragoste şi o ură, o condamnare şi o iertare etc.   Or, aceste opere dramatice de o actualitate copleșitoare ne creează impresia nu doar a unor cronici, ci și a unor dosare deschise în care personajele joacă rolul de participanți, martori, procurori, avocați, executori. Astfel, piesele acestor dramaturgi sunt o adevărată lecție de istorie, provocând atingerea coardelor sensibile şi resuscitarea memoriei generaţiilor prezente și viitoare.