Concertul instrumental a reprezentat, în tot decursul evoluției muzicii culte până în cea de a doua jumătate a secolului XX, genul de muzică absolută. În pofida faptului că în toate epocile au existat concerte cu program, fiind extrem de cunoscute (un exemplu elocvent în acest sens sunt Anotimpurile de A. Vivaldi), acestea au constituit, totuși, excepții. În muzica contemporană tot mai des apar proiecte componistice individuale în care tematica, problematica, sfera intonațională, arhitectonica sunt strâns legate între ele, provenind din concepția programatică, din ideea generală a creației — ultima (ideea muzicală) având un spectru larg de manifestări: de la anumite procedee tehnologice, tipuri de texturi, complexe intonațional-tematice până la scenariul unor evenimente care, desfășurându-se conform unui subiect (sogetto) și, respectiv, unei dramaturgii, complinesc, deopotrivă, conținutul și forma lucrării. Însă, chiar și concertele instrumentale care nu au un titlu sau un alt indice programatic, rămânând cu denumirea academică a genului — Concert, capătă în muzica ultimelor cinci decenii soluții individuale sub aspectele ideatic, de conținut, arhitectonic. Astăzi întâlnim concerte instrumentale monopartite aparținând unor compozitori contemporani, având în calitate de titlu doar definiția genului — Concert, muzica cărora este menținută în același caracter lent, meditativ, contemplativ, reculegător de la începutul și până la sfârșitul lucrării. Multe dintre cele 15 concerte instrumentale de E. Denisov, printre care și Concertul pentru fagot, violoncel și orchestră sau Concertul pentru flaut, oboi și orchestră, ar putea servi drept exemple în aspectul evidențiat. De fapt, atât tiparul, cât și conținutul acestor lucrări sunt emanația părții a doua — lente, dar într-o formă supradezvoltată a concertului instrumental clasic. Creațiile respective precum și cele, conținutul cărora se concentrează preponderent pe caracterul elegiac, pastoral, tragic sau filosofic, fără a aduce imagini contrastante (de exemplu, Concertul pentru oboi și orchestră de R. Șcedrin), reprezintă mostre atipice ale genului de concert instrumental, care, de regulă, este bazat pe contrastul de tempouri și caractere. Concertele instrumentale, cărora autorii le-au atribuit titluri constituie o altă categorie, destul de numeroasă, a genului, reafirmând tendința spre individualizarea maximă a proiectului componistic. La rândul lor, inovațiile multiaspectuale ale proiectelor individuale duc la reconstituirea și, prin urmare, la transformarea genului.