Existenţa umană presupune norme morale, religioase, sociale, politice şi juridice. Inexistenţa lor sau nerespectarea celor existente – indiferent dacă acestea sunt convenţionale, consacrate prin obiceiuri sau scrise, codificate şi impuse, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului – pot provoca dezvoltarea unor fenomene infracţionale în societate. În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, tema noilor forme de criminalitate în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă nu poate fi evitată1 . Evaziunea fiscală, spălarea de bani, traficul ilicit de arme, droguri, sistemul taxelor de protecţie, controlul reţelelor de prostituţie sau al jocurilor de noroc, perceperea taxelor de răscumpărare, contrabanda sunt factori care, în simbioză cu terorismul internaţional, conturează un nou tip de ameninţare globală2 , alte forme de criminalitate transnaţională. În contextul globalizării şi al noilor tehnologii care oferă aceleaşi oportunităţi atât activităţilor legale, cât şi celor ilegale, criminalitatea transnaţională devine un fenomen extrem de mobil, diversificat şi care a cunoscut o creştere alarmantă în ultimii ani. Amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transnațional, dobândirea unui caracter tot mai bine organizat, conspirat şi internaţionalizat au forţat comunitatea internaţională să conştientizeze implicaţiile nefaste ale acestui flagel chiar şi la nivelul securităţii statelor, combaterea lui trebuind să fie realizată la nivel global, printr-un instrument juridic adecvat. Astfel, cooperarea internatională în domeniul prevenirii şi combaterii acestui fenomen este un proces inevitabil, fiind consemnat într-un set de norme juridice, precum tratate, convenții, acorduri încheiate şi ratificate de mai multe state, inclusiv de Republica Moldova.Problemele sunt grave şi par să fie o consecinţă a procesului de globalizare care a creat toate pârghiile şi instrumentele pentru extinderea flagelului la scară planetară. Nici o naţiune nu este scutită de efectele negative ale criminalității transnaționale. Găsirea soluţiilor nu mai poate fi pusă în sarcina unui stat, ci trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale. Iniţiative există: numeroase summit-uri şi conferinţe pe divese probleme care ameninţă securitatea lumii au loc la intervale rezonabile de timp şi au ca scop stabilirea direcţiilor de acţiune pentru soluţionarea lor3 . „If crime crosses all borders, so must law enforcement“, a declarat Kofi Annan, Secretarul General ONU la deschiderea conferinţei pentru semnarea Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaționale organizate, de la Palermo, în 2000. Negocierea Convenţiei, poate cel mai important instrument la nivel global în acest domeniu, reflectă faptul că multe ţări au recunoscut că această formă de criminalitate este în creştere, în ceea ce priveşte sfera de aplicare şi gradul de complexitate. Grupurile infracţionale organizate sunt capabile să se extindă, să comunice unul cu celălalt la nivel global, folosind tehnologii moderne actuale. Aceste grupuri sunt, de asemenea, capabile să folosească multe metode de securitate dezvoltate de către utilizatorii liciţi pentru a-şi proteja şi masca modul de comunicare faţă de organele de drept. Deoarece crima transnațională devine mai uşor de comis, volumul infracţiunilor creşte, apăsând asupra formulelor de cooperare existente, care nu se extind la toate tipurile de noi infracţiuni şi nu sunt disponibile în multe părţi ale lumii. Convenţia abordează aceste aspecte prin extinderea atât a sferei de aplicare a cooperării disponibile, cât şi prin implicarea multor state (care anterior nu au considerat necesară dezvoltarea unor acorduri bilaterale sau regionale de cooperare) să subscrie unui instrument global4 . Convenţia ONU, denumită şi Convenţia de la Palermo, are trei protocoale adiţionale care acoperă trei faţade ale acestui fenomen, considerate extrem de alarmante la nivel global: – Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, semnat de Republica Moldova la 14 decembrie 2000 la Palermo, ratificat la 17 februarie 2005; – Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, semnat de Republica Moldova la 14 decembrie 2000 la Palermo, ratificat la 17 februarie 2005; – Protocolul adiţional la Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc, ratificat de Republica Moldova la 13 octombrie 2005.De asemenea, există şi convenţii la nivelul Consiliului Europei, care nu sunt strict legate de crima organizată, fiind axate numai pe combaterea comună a anumitor tipuri de infracţiuni cu caracter transnațional. Totodată, putem aminti şi Acordul SECI semnat în 1999 de către ţările membre, care însă nu se axează exclusiv pe formele organizate ale criminalităţii transnaționale. Abordarea europeană a fenomenului de crimă organizată transnațională rezidă în primul rând în specificitatea acestui organism internaţional, unde instrumentele juridice implementate ţin de natura comunitară sau interguvernamentală a domeniului implicat. În ceea ce priveşte combaterea crimei organizate, cooperarea este cu vocaţie interguvernamentală, iar instrumentul pe care Uniunea îl are la dispoziţie pentru a-şi atinge scopul este decizia sau decizia - cadru. Voinţa politică a statelor membre UE exprimată la Consiliul European de la Tampere, în 1999, este continuată prin Programul Haga, cinci ani mai târziu, cu scopul declarat de a consolida spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Obiectivul Programului Haga este acela de a îmbunătăţi capacităţile comune ale Uniunii şi ale statelor membre în scopul, printre altele, de a combate crima organizată transnaţională. Acest obiectiv urmează să fie atins, în special, prin armonizarea legislaţiei. Este nevoie de a se realiza o cooperare mai strânsă între statele membre ale Uniunii Europene pentru a combate pericolele şi răspândirea grupurilor infracţionale organizate şi pentru a răspunde efectiv la aşteptările cetăţenilor şi cerinţelor acestora. În acest sens, punctul 14 al concluziilor Consiliului European de la Bruxelles (4-5 noiembrie 2004) afirmă că cetăţenii Europei se aşteaptă ca Uniunea Europeană, concomitent cu garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora, să abordeze într-un mod mai eficient şi integrat problemele cu caracter transfrontalier, inclusiv crima organizată. În ceea ce priveşte confiscarea produsului criminalităţii, această problemă se pune, îndeosebi, în legătură cu combaterea unor forme grave ale criminalităţii transnaţionale organizate, cum ar fi: traficul de droguri, de arme şi explozivi, terorismul internaţional. În această materie, Consiliul Europei a adoptat două importante instrumente juridice: 1. Convenţia europeană privind spălarea banilor, depistarea, sechestrul şi confiscarea produselor infracţiunii a fost adoptată de Comitetul miniştrilor şi deschisă spre semnare, la 8 noiembrie 1990. Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional de statele membre: confiscarea, măsuri de investigaţie şi măsuri provizorii. Ea obligă părţile să adopte prerogative şi tehnici speciale de investigaţie şi instituie obligaţia pentru părţi să confere caracter de infracţiune unor acte de spălare a banilor; convenţia reglementează, totodată, principiile generale şi măsurile de cooperare internaţională, asistenţa în scop de investigaţii, măsurile provizorii ce trebuie dispuse la cererea altei părţi, confiscarea şi modul de executare a acesteia, în cazul instrumentelor sau produselor, motivele de refuz şi anulare a confiscării. Convenţia tratează, de asemenea, procedura în lipsa inculpatului, notificarea unor documente şi protejarea dreptului terţilor, problema secretului bancar, recunoaşterea hotărârilor străine, regulile de procedură şi cooperare în această materie. Nu sunt omise două aspecte importante: problema confidenţialităţii şi problema despăgubirilor, în caz de responsabilitate pentru daune provocate unei persoane. Convenţia a fost semnată de 27 de state, dintre care 14 au ratificat-o deja. 2. Acordul referitor la combaterea traficului ilicit de droguri desfăşurat în marea liberă, pentru punerea în aplicare a art. 17 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, a fost deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei, la 31 ianuarie 1995. Acordul defineşte termenii utilizaţi în cuprinsul textului: „statul care intervine”, „competenţa preferenţială”, „infracţiune pertinentă” şi „navă”. Apoi, tratează problemele esenţiale ale cooperării internaţionale, în scopul reprimării traficului de stupefiante în marea liberă: principii generale, procedurile navelor şi executarea acestora, dispoziţii privind exercitarea competenţei de către statul care intervine şi statul pavilionului, precum şi o serie de reguli generale de procedură, mai precis: autorităţile competente, forma cererilor şi limba în care sunt redactate, conţinutul cererilor, informarea proprietarilor şi căpitanilor de navă, utilizarea restrânsă a informaţiilor, suportarea cheltuielilor şi a daunelor-interese. Acordul a fost semnat de cinci ţări, însă nu a intrat încă în vigoare. În ceea ce priveşte cooperarea referitoare la armele de foc, Consiliul Europei a elaborat Convenţia europeană asupra controlului dobândirii şi deţinerii armelor de foc de către particulari, deschisă spre semnare statelor membre la 28 iunie 1978. Convenţia stabileşte obligaţiile părţilor în reprimarea traficului ilicit cu arme de foc, acestea având libertatea deplină să elaboreze reglementările legale necesare. Notificarea tranzacţiilor cu arme de foc este obligatorie: statul contractant pe teritoriul căruia o armă este vândută, transferată sau cedată cu orice titlu unei persoane cu reşedinţa pe teritoriul altei părţi contractante trebuie să notifice acest lucru acelei părţi. Convenţia instituie şi un alt sistem de control internaţional, cel al dublei autorizări, conform căruia fiecare parte contractantă ia măsurile potrivite pentru a se asigura că nici o armă de foc aflată pe teritoriul său nu va fi vândută, transferată sau cedată, sub orice titlu, unei persoane care nu este rezidentă acolo şi care nu a obţinut, în prealabil, autorizaţia autorităţilor competente ale părţii contractante respective. Convenţia prevede şi posibilitatea ca aceste autorizaţii să fie înlocuite printr-un permis internaţional. Ulterior, Comitetul Miniştrilor a completat, printr-o recomandare, prevederile Convenţiei. Convenţia a fost semnată de 16 state, dintre care 9 au şi ratificat-o deja5 . Tratatele menţionate abordează cooperarea dintre state în domenii specifice cum ar fi combaterea traficului de droguri, furturilor şi răpirilor mijloacelor de transport, traficului de fiinţe umane, spălării banilor, crimelor economice şi financiare etc. De asemenea, în combaterea criminalităţii organizate, au fost înființate o serie de organizaţii, şi anume: Interpol, Europol, Eurojust, Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în sud-estul Europei pentru combaterea criminalităţii transfrontaliere (SECI), organizaţii şi organisme din sistemul ONU.Deşi majoritatea statelor au legi de combatere a criminalităţii şi pedepsire a făptaşilor, acestea se dovedesc insuficiente pentru contracararea eficientă şi efectivă a fenomenului criminalităţii transnaționale, deoarece combaterea criminalităţii la nivel naţional, oricât ar fi de competentă, rămâne o acţiune cu influenţă limitată, în raport cu caracterul internaţional al fenomenului. Modalitatea eficientă trebuie să implice o dimensiune regională şi internaţională, pe lângă dimensiunea naţională, prin acţiunea convergentă unită a organelor judiciare din toate ţările. În concluzie, am putea menţiona că combaterea criminalităţii este o provocare crucială pentru societăţile democratice, căreia trebuie să îi facă faţă organele de drept. De aici, nevoia stringentă de acţiune ca grup de colaborare, pentru fabricarea unui vaccin, de natură să întărească statele şi să ducă la eradicarea criminalităţii, infractorii nemaigăsind nicăieri un adăpost sigur, pentru crearea şi promovarea unei culturi a colaborării juridice pe plan regional şi internaţional.