Uitată până nu demult, nobilimea românească a redeschis vechile cufere cu documente, fotografii, răscolind amintiri despre cei care odinioară au constituit elita intelectuală a lumii rurale ori urbane. În labirintul căutărilor, am descoperit – fie la urmașii lor, fie la prieteni ori cunoscuți – obiectele memoriale, care le completează armonios pe cele păstrate în instituțiile de cultură arădene. Înnobilată de principii transilvăneni ori de habsburgi în veacurile trecute, ea a jucat un rol esențial în viața cultural-educativă, spirituală și politică la cumpăna veacurilor XIX-XX. O lume fascinantă peste care vremurile comuniste au așezat tăcerea. În anii din urmă, istoricii și cercetătorii au scos la iveală istorii știute și neștiute ale unor destine nobiliare. Demersul se înscrie în încercarea de recuperare și stocare a memoriei celor care au pecetluit destinul unor comunități de-a lungul veacurilor. Formată în mediile universitare budapestane, vieneze ori pariziene, ea a fost moștenitoarea identității etno-culturale românești, reprezentând un model de conviețuire pentru o bună parte din lumea în care trăim și noi astăzi. Regăsită în rândurile elitei intelectuale – preoți, învățători, profesori, avocați, medici –, ea a creat o punte intergenerațională. Într-un spațiu multicultural, multietnic și plurilingvistic, cum era cel arădean, unele generații nobiliare, cunoscând gloria și decadența, au sfidat regimurile politice, întinzându-și linia genealogică peste veacuri. Altele și-au pierdut nobilitatea, însă în memoria descendenților ori în cea colectivă ea s-a perpetuat. Legăturile intergeneraționale, patrimoniul transmis urmașilor, consemnările istorice au constituit mărturii de netăgăduit ale moștenirii lăsate nouă, generațiilor de astăzi și celor viitoare.