Expansiunea muzicii de tip apusean, modernizarea vieţii culturale româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au condiționat anumite mutații în cursul evolutiv al muzicii psaltice. Monodismul bizantin, menţinut cu ostentaţie în cultul bisericesc, începe să contravină noilor idealuri estetice, înfiripate în urma contactului cu lumea valorilor vest-europene. Dacă mai adăugăm acestui factor degrecizarea şi deorientalizarea intensă pe plan politic vom înţelege de ce cântarea psaltică, mai ales cea infestată de turcisme, îşi pierde atractivitatea şi începe să deranjeze ca un anacronism. Lucrurile merg până la declanşarea unei adevărate campanii de înlocuire a cântării sacre de sorginte bizantină cu cântarea armonică. Astfel, decretul lui Alexandru Ioan Cuza din 18 ianuarie 1865 stipulează introducerea „în biserica noastră română muzica vocală sistematică în locul celei orientale, cunoscută sub numele de psaltichie”. Deşi a catalizat anumite procese în sfera cântului religios, acţiunea nu a dus la acea schimbare radicală pe care o scontau iniţiatorii. O tradiţie atât de înrădăcinată, cum este tradiţia cântării psaltice, nu putea fi abolită cu uşurinţă, dar nici cântarea armonică, pentru care se trezise interesul obştimii muzicale, nu era pregătită să-i ia locul. Impasul în care nimereşte muzica ecleziastică este semnalat şi de „Memoriul pentru cântările bisericeşti în România”, elaborat de episcopul Melchisedec al Romanului și citit în sesiunea de toamnă a Sfântului Sinod, anul 1881. Documentul formulează imperativul încorporării melosului bizantin într-o ţesătură multivocală, presupunând că noul veşmânt nu va anihila specificitatea cântării psaltice. Sinteza pe care o prefigurează episcopul Melchisedec se va realiza în opera lui G. Musicescu, Gh. Dima, I. Vidu, D. G. Kiriac, D. Suceveanu, G. Enescu, S. Drăgoi, P. Constantinescu, D. Popovici, S. Toduță, M. Negrea şi a multor altor autori, care s-au aplecat asupra filonului aurifer al muzicii liturgice bizantine.