Opera regretatului profesor Ion Niculiţă își ocupă locul binemeritat în istoriografia naţională, evidenţiind aspecte relevante și, pe alocuri, controversate ale pre- și protoistoriei sud-est europene. Cu siguranţă, amploarea și multitudinea problemelor asupra cărora s-a aplecat în lucrările sale vor fi un prilej și pentru alte generaţii de specialiști să reflecteze asupra acestora, poate, cu instrumente mai avansate și mai eficiente. Una din temele majore ale preocupărilor cercetătorului Ion Niculiţă a fost cea etnică – atât prin încercările corelării grupurilor etnice din preistorie și antichitate cu ansamblurile arheologice de la finele epocii fierului și din epoca fierului, cât și prin tendinţa de reconstituire și reflectare asupra posibilelor procese etnoculturale din aceeași perioadă. În cele două monografii fundamentale – Gety IV-III vekov do n.e. v dnestrokarpatskih zemliah (1977) și Severnye frakijcy v VI-I vekah do n.e. (1987) – se reflectă clar paradigma etnică și abordarea cultural-istorică dominantă la acea vreme în arheologia est-europeană și sovietică, prin care tratarea evoluţiilor culturale se grefa pe evoluţia unor popoare concrete, ale căror etnonime s-au păstrat graţie istoriografiei antice. Unul din elementele-cheie ale acestor lucrări, pe lângă valoarea lor de sinteză, l-a alcătuit argumentarea uniformizării culturii materiale și spirituale, observabile arheologic, ca reflectare a predominării unui masiv etnic comun, alcătuit din triburi înrudite, fără a exclude elementele eterogene. În sprijinul unor astfel de corelări, în afară de datele arheologice, au fost supuse analizei sursele narative, dar și unele referinţe din literatura teoretică etnologică. Astfel, în baza analizei tipologico-stilistice și comparative a vestigiilor, completate de coroborarea surselor narative, neobositul cercetător remarcă existenţa unui masiv etnocultural unic în spaţiul dintre Carpaţi și Nistru, reflectat prin uniformitatea culturii materiale. Ţinând cont de situaţia arheologică de la est de Carpaţi, I. Niculiţă indică asupra delimitării elementelor locale nord-tracice de cele răsăritene scitice. Realităţile arheologice confirmă vecinătatea geţilor cu sciţii, reflectată în sursele narative. Uniformizarea culturii materiale către mijlocul mileniului I a. Chr. reflectă un proces de uniformizare și consolidare etnică, care s-a soldat cu formarea unui etnos unitar sau cu o formă de unitate etnică a tracilor septentrionali sub egida geţilor, a căror autoritate politică o evidenţiază sursele narative. O asemenea abordare presupunea, pe lângă explicarea unităţii etnoculturale, tratarea unei continuităţi etnoculturale, reflectate mai mult sau mai puţin categoric în „continuitatea” arheologică. În această ordine de idei, este relevantă și interpretarea proceselor etnice sau etnoculturale (etnogeneză, consolidare etnică, asimilare etc.), pe care o regăsim în diverse studii și articole scrise de Ion Niculiţă mai ales în ultimele trei decenii, închinate tracilor, geţilor și populaţiei autohtone din epoca romană.