Din punct de vedere estetic, JAZZUL se recomandă ca o artă a emancipării, creativă, ca un registru de apogeu al muzicii improvizate. Pragmatic vorbind, genul utilizează frecvent, în regim spontan, tehnica temei cu variațiuni, care, dusă la ultimele consecințe, favorizează o fericită mediere între consonanță şi disonanță, denotând o voință a nestăvilitei inovări melodico-armonico-ritmice. Merită a cita chiar aici în rezumat câteva inspirate încercări de a caracteriza jazzul, datorate unor distinși compozitori români precum Cornel Țăranu (fostul meu maestru), Laurențiu Profeta, Dumitru Capoianu: „Jazzul – un complement al culturii muzicale a veacului XX‖; „Jazzul – depozitar al armoniei funcționale abandonată în muzica academică contemporană‖; „Jazzul ca o stare de spirit, o trăire‖... A studia doar implicațiile pur muzicale, tehnice ale jazzului, fără a stăpâni istoria acestui fascinant gen muzical, ar fi o operațiune sterilă, pentru că el însuși se definește prin vitale raportări la domeniile spiritualității. Totodată, conceptul de jazz etalează un pronunțat caracter catalizator al artelor. O definire rigidă a fenomenului jazz incipient este greu de conceput, tocmai datorită marii sale capacități de adaptare la mutațiile epocii. În spirit şi fizionomie, jazzul comunică aspecte esențiale, straturi sufletești inexprimabile („este relevare veritabilă şi anume revelare a ceea ce nu se poate exprima în nici un alt limbaj‖ – astfel caracterizează Nicolai Hartmann funcția generală a muzicii noi), specifice unei civilizații care, printre atâtea alte finalități, are de aflat căile spre un autentic limbaj universal, spre armonizarea relațiilor interumane şi intercomunitare, ameliorarea raporturilor dintre om şi mediu, redimensionarea însăși a condiției umane, pe măsura progreselor fără precedent înregistrate de gândire. În acest context, apariția jazzului a fost o revoluție epocală, forjând un limbaj nou în muzică şi situându-se în albia complexului proces de înnoire a artei.