Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale şi spirituale din societate; transmise din generaţie în generaţie, aceste valori au asigurat şi asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de toate celelalte fiinţe, este acela care reuşeşte să-şi domine pornirile primare, să acţioneze conştient şi să se comporte pe baza unor principii fundamentale de viaţă care ţin seama de ceea ce este bun, adevărat şi drept în relaţiile sociale. De asemenea, numai el este capabil să se perfecţioneze continuu, să-şi examineze critic comportarea, să se lase influenţat de regulile de conduită din societate (elaborate în decursul timpului tot de oameni), şi să acţioneze cu devotament şi pasiune pentru realizarea marilor idealuri ale omenirii. Este firesc, de aceea, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieţii omului. Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. în orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti. Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viaţă [5, pag. 2]. Cea mai veche colecţie de legi cunoscută este Codul regelui Hamurappi (1792-1750 î.H.), care are la bază legea talionului şi conţine dispoziţii cu caracter penal destul de evoluat, cum ar fi diferenţa între omorul intenţionat şi omorul din imprudenţă. Totuşi o serie de norme contrastează cu raţionamentul juridic corect, lăsând să se întrevadă că nu era cunoscută sau nu era înţeleasă la justa valoare noţiunea de vinovăţie. Astfel, codul avea următoarele prevederi: dacă cineva omora pe femeia alinia, i se omora fiica; dară o construcţie se prăbuşea dintr-un viciu de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber deţinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor [8, pag. 70-75]. În Grecia antică, înnoirea şi sistematizarea legilor vechi aparţine lui Lyctirg (secolul ai IX-l-ea î.H.). Omorul era premeditat (fonos pro-noias) sau involuntar (fonos ukusios). Omorul premeditat consta in vătămarea sănătăţii persoanei făcută cu intenţie de a-i provoca moartea (traumata ak pronoias) şi se judeca în Areopag, în complet alcătuit din mai mulţi arhonţi aleşi pe viaţă, prezidat de arhontele-rege [8, pag. 73]. Oratorii erau obligaţi să se rezume la expunerea faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o soluţie de condamnare la moarte, fie o soluţie de achitare. în caz de paritate de voturi, preşedintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal compus din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părţilor. În cazul acestei infracţiuni, partea vătămată putea să primească hypojonia, respectiv o despăgubire sau preţ al sângelui [6, pag. 12]. La romani, prima lege scrisă este Legea celor XII Table, care datează din secolul al V-lea î.H. Această lege consacra în materie penală legea talionului (qui membrum rupit ne cum eo pacit, talio est) şi făcea distincţie între crhnen publica şi delicta privata. Omorul era considerat crimă publică şi avea denumirea specială de parricidium, adică infracţiune care consta în suprimarea vieţii unei persoane libere din comunitate. El se judeca în complete speciale şi se pedepsea în general cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea miînii condamnatului, flagclaţia etc. Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, dar acestea nu s-au păstrat. Ele sînt amintite de Icrdanes, care arată că regele dac Burebista şi-a luat ajutor pe Deceneu, care se bucura de o putere «aproape regească» şi a dat poporului dac legi scrise (conscriptos), După înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sint extinse şi în noua provincie a imperiului, astfel încât locuitorii sînt judecaţi de guvernator sau locţiitorul său. El avei i-s gladii, adică dreptul de a pedepsi cu moartea. După plecarea armatelor romane, în perioada năvălirii populaţiilor migratoare, continuă să se aplice dreptul roman, dar numai parţial, prioritate având obiceiul sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor in rândul populaţiei autohtone. Potrivit acestor norme, pedeapsa cea mai grea care se putea aplica, unui infractor nu era pedeapsa cu moartea, ci izgonirea din comunitate. Exista şi pedeapsa «strigării peste sat», care echivala cu oprobiul adus vinovatului de întreaga comunitate [7, pag. 63-72]. În perioada stăpânirii bizantine (secolele X-XIII) se aplica Bazilicalele, o colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancţiunile prevăzute pentru infracţiunile de omor sînt moartea şi mutilarea făptuitorului. Dacă făptuitorii aparţineau clasei dominante ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluată apare dispoziţia privind diferenţa între tentativă şi infracţiunea consumată [7, pag. 72]. Primele legiuiri româneşti sînt Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti, tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, şi Îndreptarea legii, tipărită in 1652 Ia Târgovişte. În aceste legi omorul este reglementat în spiritul dominant al vremii, adică cu asprime şi discriminare. Uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin şpînzurare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare, în raport de categoria socială de care aparţinea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) şi cauzele care micşorează pedeapsa (mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa, somnambuiismul, somnul, dragostea) [6, pag. 14]. Omorul era considerat infracţiune gravă («faptă mare») şi se judeca în prima epocă de căpeteniile obştii, ulterior de către domn. Se făcea deosebire între omorul intenţionat şi cel fără voie («cel ce ucide ca greşală şi fără voia lui să nu se certe ca un ucigatori»); de asemenea, se făcea deosebire între actul spontan de ucidere (,,moartea grabnică») şi actul premeditat («moartea vaşnică»). Paricidul consta în uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor soţiei sau soţului şi se pedepsea cu «moartea mai cumplită», judecătorii având latitudinea să aprecieze modalitatea deexecutare a pedepsei respective. Ultima legiuire feudală ii fost Legiuirea Caragea, cave a intrat în vigoare în 1818 şi s-a aplicat pînă la 1865. Omorul; potrivit acestei legi, «feste mai înainte cugetat sau necugetat», cine va omorî «cugetat, singur sau dinpreunâ cu altul, să se omoare». Omorul cel necugetat, după întâmplări, micşorează sau măreşte vina: ,,cine va omori apărându-şi viaţa de primejdie, nevinovat este; cine fiind copil mic sau nebun sau smintit în minte, va omorâ, nevinovat este; cine asvârlind ceva şi cu nebăgare de seamă, va omorâ, să răscumpere cu bani omorul şi pe rudele celui omorât» [8, pag. 85]. În epoca modernă fapta de lipsire de viaţă din culpă era incriminată şi în Codul penal român de la 1864 sub denumirea de «omucidere fără voie» în art. 248, şi se prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an şi amendă. Codul penal român de la 1936 incrimina uciderea din culpă sub denumirea de «omor fără voie» în dispoziţiile art. 467, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoarea de la 1 la 3 ani. Toate aceste reglementări au reflectat o preocupare identică a legiuitorului român din toate timpurile, aceea a ocrotirii vieţii persoanei şi împotriva faptelor comise din culpă; acestea reprezintă trăsătura esenţială comună tuturor dispoziţiilor menţionate chiar dacă există şi unele deosebiri între aceste reglementări, atât cu privire la conţinutul incriminărilor, cât şi cu privire la limitele sancţiunilor. Aşa de pildă, Codul penal din 1864 determină culpa prin enumerarea diferitelor modalităţi de fapt sub care se poate înfăţişa culpa: «nedibâcie, nesocotinţă, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sau regulamentelor»; în timp ce noul Cod foloseşte termenul «culpă» în sensul definit în partea generală (art. 19 pct 2), fără a face o enumerare a diferitelor modalităţi ale acesteia [5, pag. 183]. În CP în vigoare al României, potrivit art. 178 alin. (1) uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar în alineatele următoare sunt menţionate o serie de modalităţi agravate [2, pag. 39]. În sudul Basarabiei, până în anul 1878 a fost aplicat Codul penal al României din 1864 [4, pag. 32]. După Marea Unire din 1918, România, prin decretele regale din iunieaugust 1919, pe întreg teritoriul Basarabiei a pus în vigoare Codul penal român din 1864, care a fost aplicat până la adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului penal din 1936. Referindu-ne la legislaţia penală autohtonă, putem constata că pe toată durata existenţei RSSM, constituită în anul 1940 ca republică unională, lipsirea de viaţă din imprudenţă sau după cum era denumit pe timpuri, omorul săvârşit din imprudenţă a fost incriminat ca faptă distinctă în legislaţie penală. Iniţial, RSSM nu a avut propria legislaţie penală, pe teritoriul acesteia aplicându-se Codul penal al RSS Ucraina din 1927. Aplicarea temporară a legislaţiei penale ucrainene pe teritoriul RSSM a durat până la adoptarea şi punerea în vigoare a Codului penal din 24.03.1961, în care s-a mers pe calea instituirii unui model privilegiat de sancţionare a pruncuciderii, fapta fiind descrisă în art. 93 CP. Fapta era definită prin următoarea formulare legislativă: «Omorul din imprudenţă, se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la trei ani, sau cu amendă în mărime de pînă la o sută de salarii minime» [3, art. 41]. La alin.(2), art. 93 CP al RM din 1961 erau descrise forme agravante ale infracţiunii: «Omorul din imprudenţă a două sau mai multe persoane ori omorul, care este rezultatul nerespectării conştiente a regulilor de precauţiune, se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la cinci ani». În CP în vigoare al Republicii Moldova, fapta dobândeşte o nouă formulare şi anume «Lipsire de viaţa din imprudenţă». Astfel, la art. 149 lipsirea de viaţă din imprudenţă se pedepseşte în forma sa tipică cu închisoare de pînă la 3 ani, pe când la alin. (2) al aceluiaşi articol este dozată răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau mai multor persoane, fapta fiind pedepsită cu închisoare de la 2 la 6 ani [1]. Analiza aspectelor evolutive ale infracţiunii ce formează obiect de preocupare al acestei lucrări ne permite să trasăm două concluzii generale: – pe parcursul evoluţiei reglementărilor privitoare la protejarea vieţii poate fi identificată preocuparea ocrotirii vieţii persoanei şi împotriva faptelor comise din imprudenţă, chiar dacă au existat şi unele deosebiri între aceste reglementări, atât cu privire la conţinutul incriminărilor, cât şi cu privire la limitele sancţiunilor; – iniţial, la incriminarea faptelor de omucidere se folosea termenul identic de «omor», ulterior însă această noţiunea s-a restrâns doar la cazurile de ucidere intenţionată a persoanei, iar fapta corelativă a fost desemnată cu sintagma «lipsire de viaţă din imprudenţă» sau după cum se exprimă legiuitorul român ucidere din culpă. Această tendinţă a fost evidenţiată atât în legislaţie penală română, cît şi cea moldovenească.