Partea de răsărit a Bazinului Carpatic (care cuprinde Marea Câmpie Maghiară și Transilvania) a cunoscut, la sfârșitul primei vârste a fierului, o configurație culturală amestecată. Regiunea era locuită de populații cu un mod de viață pastoral-nomad. Din această cauză, ele erau mai mobile decât comunitățile rurale obișnuite, dezvoltând conexiuni culturale la distanțe mari. Tocmai din acest motiv, în spațiul luat în discuție au pătruns o serie de elemente culturale din zona nord-pontică, fapt pentru care arheologii au definit perioada ca fiind scitică. Așa-numita „epocă scitică” cuprinde, de fapt, mai multe manifestări culturale, reflectând amalgamarea comunităților locale cu grupuri sosite în această regiune, începând cu sec. VII a. Chr., din arii diverse nord-pontice. Evoluția acestor grupuri, care au dezvoltat conexiuni culturale mai ales cu regiunile răsăritene sau/și cu cele nord-balcanice, a fost întreruptă, de la mijlocul sec. IV a. Chr., de sosirea comunităților celtice din vest. Scopul acestei comunicări este de a analiza, pe baza datelor arheologice, impactul pe care l-a avut colonizarea „celtică” asupra comunităților locale de la sfârșitul primei vârste a fierului și modul în care identitățile locale și conexiunile intercomunitare au fost redefinite. Vor fi luate în discuție atât date arheologice mai vechi, cât și o serie de descoperiri funerare recente din Transilvania, cum sunt, spre exemplu, cele de la Sâncrai (jud. Alba).