Dialogul intertextual constituie modalitatea de exprimare predilectă și a dramaturgilor basarabeni ai anilor ’90, care ne oferă perspective cu fragmente, voci, idei din alte texte și alte coduri. Afiliindu-se experimentelor postmodernismului, noii autori dramatici simt nevoia să-și organizeze textul, folosind diferite mijloace: montajul, fluxul, colajul textual, jocul cu registrele stilistice, comentariul, povestirea, procedee anti-iluzie, metateatrul etc. În piesele lor, dramaturgii Constantin Cheianu, Val Butnaru, Nicolae Negru, Irina Nechit, Angelina Roșca, Dumitru Crudu, Mircea V. Ciobanu, Maria Șleahtițchi și Nicolae Leahu fac bravadă de cultură generală (sau / și elitistă?) prin etalarea ostentativă a unui sofisticat aparat de referințe și prin însușirea directă / indirectă, creativă / non-creativă, ironică / cu gravitate a unor fragmente de poezie/ii, dramaturgie, critică etc. Ei revelează o rafinată manipulare a textului în contextul altor texte, pe de o parte prin intertext, pe de alta ca paratext. Scriitorii dramatici postmoderni uzitează de toate posibilitățile intertextualității: aluzia culturală, împrumutul, imitația, citatul, parodia, pastișa etc. și utilizează, deci, atât intertextualitatea în sens larg, implicită, generală, „inconștientă”, cât și intertextualitatea în sens restrâns, explicită, particulară, conștientă.

Intertextual dialogue is the favorite expression of the Bessarabian playwrights of the ’90s, which gives us perspectives with fragments, voices, ideas from other texts and other codes. By joining the experiments of postmodernism, the new playwrights feel the need to organize their text, using different means: editing, flow, textual collage, play with stylistic registers, commentary, storytelling, anti-illusion procedures, meta-theater etc. In their plays, the playwrights Constantin Cheianu, Val Butnaru, Nicolae Negru, Irina Nechit, Angelina Roșca, Dumitru Crudu, Mircea V. Ciobanu, Maria Șleahtițchi and Nicolae Leahu do general (or / and elitist?) culture bravado by ostentatiously displaying a sophisticated apparatus of references and by the direct / indirect, creative / non-creative, ironic / serious appropriation of some fragments of poetry, dramaturgy, criticism, etc. They reveal a refined manipulation of the text in the context of other texts, on the one hand through intertext, on the other as paratext. Postmodern playwrights use all the possibilities of intertextuality: cultural allusion, loans, imitation, citation, parody, pastiche, etc. and therefore they use both intertextuality in a broad, implicit, general, „unconscious” sense, and intertextuality in a narrow, explicit, particular, conscious sense.