Procedura de executare silită, ca parte componentă a procesului civil și fază facultativă [1, p.48] a acestuia, este compusă din totalitatea de acțiuni procedurale realizate în scopul asigurării executării efective a conținutului documentului executoriu [2, p.34-35]. Survenirea anumitor incidente procedurale, în cursul executării silite, este determinată de caracterul specific și individual al fiecărei proceduri de executare, pornind de la anumite variabile, cum ar fi varietatea documentelor executorii, prestația executorie, complexitatea ei, subiecții procedurii de executare, termenul de executare, solvabilitatea debitorului, conduita participanților la procedura de executare și, nu ultimul rând, și implicarea executorului judecătoresc în celeritatea procedurii de executare. Nu pot fi anticipate, respectiv reglementate exhaustiv, toate incidentele procedurale ce pot să apară în procedura de executare, or grație criteriilor expuse, se produce îmbinarea lor sub diferite forme larg variabile, ce face imposibilă o reglementare matematică. Totuși enunțarea incidentelor esențiale și frecvent întâlnite ar avea ca scop o mai bună percepere și, respectiv, interpretare, corespunzător aplicării uniform-jurisprudențiale. Intentarea procedurii de executare determină momentul de declanșare a tuturor raporturilor de executare silită. Similar raporturilor procesual-civile [3, p. 111-115], raporturile de executare silită au un caracter bilateral, stabilite între participanții la procedura de executare și executorul judecătoresc. Or, reieșind din conținutul art. 10 Cod de executare, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri, prin care creditorul realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, drepturile sale, recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-şi îndeplinește benevol obligațiile. Procedura de executare se intentează la cererea creditorului urmăritor sau din oficiul instanței de judecată, în cazul în care este învestită de lege să pună în executare documentul executoriu. Devin deficitare în practica judiciară cazurile când, pe de o parte, legea prevede punerea în executare a documentului executoriu din oficiul instanței de judecată, dar, de fapt, acesta se eliberează creditorului urmăritor și care discreționar, potrivit principiului disponibilității, îl prezintă spre executare executorului judecătoresc ales. La caz, se invocă încălcarea competenței în executare, or în situația punerii în executare a documentului executoriu de către instanța de judecată, acesta se expediază executorului de la domiciliul sau sediul debitorului, fiind exclusă alegerea executorului de către creditor. O analiză a dispozițiilor legale permite a desprinde că, potrivit art. 15 alin. (1) Cod de executare, documentul executoriu se prezintă spre executare de către creditor. Totodată, prin art. 15 alin. (2) Cod de executare, se instituie regula potrivit căreia instanţa de judecată prezintă din oficiu titlul executoriu spre executare în pricinile expres enunțate. Reglementări similare sunt conținute și în art. 60 alin. (1)- (2) Cod de executare, care mai enunță că creditorul este liber să depună documentul executoriu la orice executor judecătoresc, ținând cont de prevederile art. 30 din cod. Astfel, putem concluziona că regula generală de eliberare a documentului executoriu presupune eliberarea actului creditorului, care este nestingherit în a-și alege executorul judecătoresc, evident, care poate întreprinde acțiuni de executare în circumscripția camerei unde-și are biroul. Regula instituită de art. 15 alin. (2) Cod de executare, privind punerea în executare a documentelor executorii din oficiul instanței, nu constituie excepție de la regula prevăzută de art. 12 alin. (1) coroborat cu art. 15 alin. (1) și 60 Cod de executare și trebuie interpretată drept o alternativă a instanței în a reacționa în cazurile expres determinate, când creditorul manifestă pasivitate sau când interesul justiției o cere. Cazurile enumerate exhaustiv sunt determinate expres de legiuitor reprezentând cazurile când predomină un interes major al statului în a pune în executare documentele executorii pentru a nu întârzia nejustificat efectul executor al actului judiciar (interese patrimoniale ale statului, interesele copilului, interesele persoanelor lezate în dreptul de a munci, interesele persoanelor lezate prin termenele nerezonabile de examinare sau executare). Alternativa dată nu exclude opțiunea creditorului de a primi documentul executoriu, or această competență alternativă nu reprezintă temei în a respinge creditorului cererea de eliberare a documentului executoriu sau punerea lui în executare, pe unicul motiv că instanța este competentă în a-l pune în executare, și nu creditorul. Deficiențe procesuale prezintă și mecanismul de punere în executare a documentelor executorii derivate din contenciosul administrativ, or aplicând textul art. 32 Legea contenciosului administrativ [4, p.57- 58], urmează că hotărârea în contencios administrativ se pune în executare de instanța de judecată, de la data rămânerii ei irevocabile, mecanismul reglementat, exceptând creditorul cu atribuții de punere în executare, debitorul, potrivit alin. (2) din același text de lege, dispunând după rămânerea irevocabilă a hotărârii de un termen de executare benevolă, stabilit de actul judecătoresc sau de 30 de zile, dacă un asemenea nu a fost dispus. În practica judiciară, reglementarea creează confuzii și interpretări, or se pretinde că o derogare de la aceste norme și termene ar îndrepți și justifica o cerere a debitorului în instanță privind contestarea încheierii de intentare a procedurii executării silite, or s-ar întruni excepția statuată în art. 60 alin. (4) Cod de executare – dreptul debitorului de a contesta o încheiere de intentare, sub imperiul temeiului indicat în art. 61 alin. (1) lit. e) Codul de executare – termenul de executare benevolă acordat prin lege sau indicat în documentul executoriu nu a expirat. Astfel rezultă că punerea în executare a documentelor executorii derivate din contencios administrativ este condiționată de reglementările art.31-32 Legea contenciosului administrativ, dar și de reglementările art.15 Cod de executare, dar care, în alin. (2), nu conține soluțiile în contencios administrativ ca prerogativă a instanței de prezentare a documentului executoriu spre executare. Situația creează concurența reglementărilor privind punerea în executare, o lege instituind regula de punere în executare a documentelor în materie de contencios administrativ de către instanța de judecată, Codul exceptând această categorie de pricini. Conchidem aplicabilă prevederea Codului de executare, care instituie regula generală de eliberare a documentului executoriu creditorului, regulă conformă principiului disponibilității procesuale, or doar acesta poate genera inițierea fazei facultative a procesului civil – executarea silită, cea obligatorie – executarea benevolă fiind inerentă procesului echitabil, caracterului obligatoriu al actului judecătoresc și principiului securității raporturilor juridice. Concluzia derivă și din reglementările de unicitate a practicii judiciare, sintetizate de Curtea Supremă de Justiție în Recomandarea nr. 82 din 21 octombrie 2015, cu privire la momentul punerii în executare a hotărârilor date de instanţele de judecată în cauzele de contencios administrativ [5, p.128], potrivit cărora normele Codului de procedură civilă, completate şi modificate prin Legea nr.155 din 05 iulie 2012, acoperă prevederile Legii contenciosului administrativ atât în ceea ce priveşte competenţa, cât şi căile de atac și, după principiul Lex posterior derogat legi priori, la executarea silită a hotărârilor de contencios vor fi aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă în redacţia Legii nr.155 din 05 iulie 2012 şi Codului de executare, republicat la 05 noiembrie 2010. Conchidem că aprecierile aduse primează față de interpretări, fiind capabile a răsturna dubiile, favorizând astfel aplicarea uniformă a legii la soluționarea incidentelor procesuale în faza de executare legate de punerea în executare a documentelor executorii.