Procesul de edificare a clădirilor este conjugat cu problema instalării dimensiunilor, care ca orice act de creaţie, era însoţit de anumite ritualuri şi exigenţe metafizice. Acestea din urmă includeau numerologia, începutul căreia este legat de numele lui Pitagora, deşi, după cum este atestat de cercetările arheologice şi istoria matematicii, trasarea pe teren a planurilor, alcătuite din forme rectangulare cu raportul laturilor exprimate prin numere naturale şi iraţionale anumite, se pierde în trecutul statului sumeruian (ante mil. III î.Chr.). Dorinţa de a cunoaşte secretul operelor de arhitectură, în lipsa informaţiilor scrise privitor la utilizarea procedeelor de construcţie, a generat studii grafo-analitice, precipitate în decursul ultimului secol. Studierea unui impresionant şir de monumente preistorice, antice şi medievale a scos în evidenţă caracterul iniţiatic al procesului de construcţie, amprentele căruia au fost depistate de cercetători printr-un evantai de scheme compoziţionale, în dependenţă de ipoteza de abordare a fiecăruia. Multitudinea depistată a procedeelor de trasare a planului clădirilor converg spre două procedee: „descompunerea pătratului” şi „circumscrierea pătratului”, în care se alternează numere naturale şi numere iraţionale. Metoda „descompunerea pătratului”, cunoscută în arhitectura Europei (Дж. Петрович, 1979) prin trasarea diagonalelor mari şi mici oferind fracţiile 1 / 2 , 1 / 3 , 1 / 4 , 1 / 5 etc., este aplicabilă la divizarea metrică (în raporturi egale) a planului clădirii în compartimente, cu laturile într-un anumit raport, instalat între ele şi, concomitent cu întregul, care, de regulă, era lăţimea exterioară, mai rar interioară, a clădirii. Metoda „circumscrierea pătratului” (termin propus de autoarea comunicării), rezultat din înscrierea, consecutiv şi alternativ, a cercului în pătrat, cu obţinerea compartimentelor în ritm dinamic, specific organismelor, a fost folosită în arhitectura şi sculptura antică (Б. П. Михайлов, 1967, П. Ш. Захидов). Această metodă s-a generalizat în arhitectura bizantină, unde s-a pliat perfect structurilor spaţiale dominate de cupolă. Aceste două procedee, care asigurau integritatea compoziţională (în viziunea antică a filosofiei lui Platon) a unui obiect sau a unei construcţii, reprezentau şi metode de armonizare a formei arhitecturale. Statele medievale, formate în aria de răspândire a civilizaţiei romano-bizantine, au cunoscut un grad diferit de asimilare şi de utilizare a proceselor de construcţie şi de determinare a dimensiunilor. Arhitectura Moldovei istorice şi din ariile aferente, începând de la cele mai vechi construcţii atestate arheologic şi continuând până în secolul al XIX-lea, a fost creată prin folosirea în cunoştinţă de cauză a acestor două procedee, atât separat, cât şi împreună. Au fost utilizate la trasarea planurilor clădirilor de cult şi ale celor civile, atât la realizarea unicatelor, cât şi ale celor ce reprezintă fondul construit istoric.