Ca şi teatrul contemporan, critica teatrală nu mai operează cu concepte clare, univoce, directe, dar cu turbioane semantice ambigue, plurivocale, ironice etc. Astfel, în era tehnologizării, noile orientări şi procedee teatrale au determinat schimbarea tehnicilor şi a metodelor criticii dramatice, care s-a supus deliberat „straniilor” legi ale postmodernităţii. Într-un studiu anterior, graţie unui joc imaginativ, am analizat corespondenţele şi tangenţele (im)posibile între definiţiile cuvintelor „joc” şi „critică”, inspiraţi de cartea lui J. Huizinga Homo ludens. Acum, folosind exemple din articolele critice apărute atât în publicaţiile de specialitate, cât şi în spaţiul reţelei internaţionale, vom încerca să răspundem la: în ce măsură, unde şi cum îşi folosesc instrumentarul ludic criticii teatrali contemporani din Republica Moldova? Stabilindu-şi propriile reguli ale jocului analitic, critica „mai nouă” îmbracă diverse limbaje şi forme de punere pe hârtie reală sau virtuală: poetice, narative, tehnice, grafice, matematice, culinare („reţete”) etc. Caracterul ludic al discursului critic teatral contemporan se manifestă, deci, la nivel lingvistic, semantic, sintactic prin punctuaţie, jocuri de cuvinte, citate şi parafraze etc. Critica teatrală implică strategii ludice, mergând de la pastişă la ironie, de la intertextualitate la autocitare, de la figurile loviturii la contralovituri, de la ascensiuni la coborâri, de la întrebări la răspunsuri, de le şarade la ... posibile soluţii. E salutabil, iar pentru unii încă discutabil, faptul că, în ultimul timp, distanţa între critică şi artă tinde să dispară, operele, autoreflexive, conţinându-şi propria critică, iar articolele critice obţinând caracteristicile criticii artistice, toate fixându-se ca forme de cultură... Acest statut şi dimensiunea ludică a criticii teatrale contemporane sunt în vogă atât in, cât şi off Internet.