Deşi au fost parţial sondate, viaţa şi opera lui Filothei sin Agăi Jipei rămân în continuare un subiect deschis al bizantinologiei muzicale naţionale, dat fiind că mai păstrează suficiente zone obscure, enigme de dezlegat şi aspecte de adâncit. Personalitate emblematică a epocii brâncoveneşti, Filothei sin Agăi Jipei capătă – pe măsura acumulării de date şi documente aferente – statutul unui veritabil iluminist renascentist, dotat cu multiple haruri şi animat de diverse iniţiative culturale. Omologat ca protopsalt, compozitor, teolog, filolog, caligraf, Filothei a suscitat interesul viu al specialiştilor din domeniu cu atât mai mult cu cât este şi autorul primei culegeri de cântări religioase cu text românesc – „Psaltichia rumănească” (1713). Or, istoricii s-au ciocnit de numeroase obstacole în calea cercetării din cauza reticenţilor în care e învăluită figura lui Filothei, reticenţe impuse de rigorile vieţii monahale. În orice caz, la data apariţiei volumului I al „Hronicului muzicii româneşti” de Octavian Lazăr Cosma (1973), se ştia foarte puţin despre împrejurările în care s-a afirmat şi a activat ilustrul cărturar. Investigaţiile din anii care au urmat, mai cu seamă cele întreprinse de Sebastian Barbu-Bucur, au dibuit anumite repere şi au permis formularea unor ipoteze şi concluzii. Astfel, s-a lăsat reconstituită genealogia precursorului, care îi atestă rădăcinile autohtone şi ascendenţa nobilă. Aceasta a permis, la rându-i, înlăturarea ambiguităţilor vehiculate anterior (inclusiv în scrierile lui Nicolae Iorga) privind identitatea etnică a lui Filothei sin Agăi Jipei. S-a crezut – reieşind din venirea lui de la Athos şi cunoaşterea perfectă a limbii greceşti – că ar fi fost de neam grec. Părerea eronată s-a sprijinit pe confundarea a două persoane cu acelaşi nume – Filothei protopsaltul şi Filotei Sinaitul, într-adevăr grec de origine, înscris în hrisoavele mânăstirii Sfânta Ecaterina din Bucureşti. După indicii colaterale a fost aproximat anul naşterii lui Filothei – 1639, cu toate că în dicţionare figurează uzual o altă dată, mai puţin credibilă – 1670. Aceleaşi decantări istoriografice recente au arătat că viitorul ctitor de cântare sacră românească a fost din copilărie conectat la treburile şi problemele ţării, s-a format într-un climat cultural de clară coloratură patriotică, s-a călugărit de timpuriu în ţară, spre a pleca apoi la Athos, unde se desăvârşeşte întru cele ale „musichiei”, „teologhiei” şi limbii greceşti. Revenit acasă după stagiul la Sfântul Munte (lavra care l-a găzduit rămâne incertă), Filothei traduce şi apoi tipăreşte la Snagov, în 1700, două cărţi foarte apreciate în epocă – „Învăţături creştineşti” şi „Floarea darurilor”. 13 ani mai târziu, la 24 decembrie 1713, vede lumina tiparului „Psaltichia rumănească”, şi încă peste câteva luni, în 1714, primul „Catavasier” în limba română. În această salbă de lucrări cu semnătura ieromonahului Filothei prioritatea îi revine „Psaltichiei rumăneşti”, care marchează un moment de cotitură în destinul muzicii cultice autohtone. Scrisă la imboldul lui Antim Ivireanul, un alt reprezentant de vază al „Academiei Brâncoveanului” (Nicolae Iorga), dedicată chiar distinsului voievod, culegerea încununează efortul temerar de adaptare a textelor româneşti la melodiile tradiţionale bizantine. Structura, conţinutul genuistic, sursele bizantine la care a apelat, felul în care a pliat melosul după prozodia şi topica limbii române, felul în care şi-a conceput propriile creaţii, doza de simţire românească pe care a infuzat-o substanţei sonore, virtuţile literare – toate acestea reprezintă direcţii de cercetare actuale şi departe de a se fi epuizat a „Psaltichiei rumăneşti”. Ceea ce însă nu poate fi pus la îndoială şi se confirmă la fiecare reconsiderare a fenomenului este faptul că Filothei sin Agăi Jipei ne-a lăsat o operă muzicală singulară, de mare rezonanţă estetică şi civică, cu repercusiuni sensibile în toată evoluţia muzicii psaltice româneşti de mai târziu.