Apariția fanfarelor în formele lor moderne se datorează constituirii în spațiu românesc a orchestrelor militare. În secolul al XIX-lea. în urma influenței culturii occidentale, instrumentele de fanfară pătrund în spațiul muzical românesc atât în cadrul formațiilor de muzică populară, cât și a celor militate. În mediu tradițional apare un nou tip de ansamblu lăutăresc constituit doar din instrumente de fanfară cunoscute. Datorită sonorității, dar și al noilor posibilități tehnice și de expresivitate, aceste tarafuri-fanfară se bucurau de mare popularitate, concurând cu taraful tradițional. Repertoriul tarafurilor-fanfare pe lângă lucrările de origine folclorică, începe să include și creații de muzică academică, de divertisment, fiind receptiv la cerințele publicului eterogen din punct de vedere etnic, cultural și social. În prezent fanfara ocupă un loc important în cultura națională, păstrând și dezvoltând două direcții: fanfara-taraf și fanfara militară. Repertoriul este la fel de divers pentru ambele tipuri de formații instrumentale. Studierea acestui repertoriu prezintă interes științific și practic, având în vedere cumularea, în cadrul fanfarei contemporane, a unor tradiții de interpretare legate de mediile de funcționare a acesteia (tradițional rural, militar, urban), presupune realizarea unei sistematizări a repertoriului muzical și analiza acelor trei grupuri de creații: literate ale compozitorilor consacrați, prelucrări din repertoriul muzical universal și din cel folcloric. De asemenea este necesară caracterizarea particularităților și evidențierea dificultăților de interpretare a repertoriului în orchestra de fanfară.