Consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice îşi găseşte legitimarea în necesităţi practice, impuse de realităţile contemporane ale vieţii economico-sociale. Pornind de la constatarea admiterii în trecut a răspunderii penale a persoanelor juridice, uneori chiar în ciuda caracterului fictiv care le era atribuit acestora, în doctrină s-au ridicat semne de întrebare privind raţiunea respingerii principiului răspunderii penale a persoanelor juridice în prezent, când necesităţile practice sunt mai imperioase ca niciodată, având în vedere puterea economică şi pericolul potenţial deosebit de ridicat pe care activitatea persoanelor juridice îl poate reprezenta pentru întreaga ordine de drept [1, p. 27]. Potrivit art. 21 alin.(3) Cod penal, „o persoană juridică, cu excepția autorităților publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă aceasta nu a îndeplinit sau a îndeplinit necorespunzător dispozițiile directe ale legii ce stabilesc îndatoriri sau interdicții privind efectuarea unei anumite activități și se constată cel puțin una din următoarele circumstanțe: a) fapta a fost săvîrșită în interesul persoanei juridice respective de către o persoană fizică împuternicită cu funcții de conducere, care a acționat independent sau ca parte a unui organ al persoanei juridice; b) fapta a fost admisă sau autorizată, sau aprobată, sau utilizată de către persoana împuternicită cu funcții de conducere; c) fapta a fost săvîrșită datorită lipsei de supraveghere și control din partea persoanei împuternicite cu funcții de conducere”. Conform art. 21 alin. (4) din același act normativ, „persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru săvârşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din prezentul cod”. În condițiile realităților raportului juridic de drept execuțional civil, în calitate de debitor în procedura de executare poate să apară o persoană juridică, fapt consemnat în compartimentul corespunzător din documentul executoriu. Sub acest aspect, persoanele implicate în exercițiul de aplicare a normelor de drept penal substanțial se confruntă cu o problemă legată de identificarea subiectului activ al infracțiunii incriminate de articolul 320 Cod penal. Pornind de la principiul inadmisibilității interpretării extensive defavorabile a legii penale (art. 3 alin. (2) Cod penal) dublat de principiul cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale), putem reține că legiuitorul nu îi conferă persoanei juridice calitatea de subiect al infracțiunilor reunite în art. 320 Cod penal. Art. 177 alin. (1) Cod civil statuează: „persoana juridică își exercită, de la data constituirii, drepturile și își execută obligațiile prin administrator. Persoana juridică poate avea unul sau mai mulți administratori”. Alin. (2) al aceluiași articol, stipulează: „are calitatea de administrator persoana fizică sau, în cazurile expres prevăzute de lege, persoana juridică care, în condițiile legii și ale actului de constituire, este desemnată să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe contul persoanei juridice. Persoana juridică cu scop lucrativ poate avea în calitate de administrator o altă persoană juridică”. Potrivit savanților francezi, ameninţarea sancţiunii individuale penale este mai eficientă decât o sancţiune aplicată persoanei juridice [1, p.282]. În doctrină s-a arătat că „răspunderea administratorilor nu mai este în măsură să facă faţă creşterii criminalităţii persoanelor juridice. Proba vinovăţiei lor este dificil de găsit în conglomeratul de decizii şi omisiuni de a decide, de acţiuni exaltate sau somnolenţe de rutină, de inovaţii imprudente sau conformism neglijent, iar în final această dificilă probă se dovedeşte inutilă în faţa insolvabilităţii acestor persoane fizice” [2, p. 68]. La modul practic, persoana juridică dispune de un arsenal excesiv care i-ar permite să creeze artificial premise care ar duce la imposibilitatea executării, precum și împiedicarea executării unei hotărâri a instanței de judecată. În aceste împrejurări, considerăm oportun de a face trimitere la următoarea speță: „Executorul judecătoresc R.T deține procedura de executare nr. 003-643/19r intentată în temeiul documentului executoriu nr. 2-3/19. În calitate de debitor figurează SRL „A”. Obiectul executării îl constituie încasarea sumei de 45 000 dolari SUA în beneficiul SRL „B”. La 13.05.2020 executorul judecătoresc a expediat în adresa administratorului SRL „A” încheierea de intentare a procedurii de execurare. Urmărind scopul de a împiedica executarea hotărârii instanței de judecată, fondatorii SRL „A” au convocat adunarea unde au votat modificarea în statut. Potrivit noii redacții, administratorul este în drept să opereze cu mijloacele bănești ce depășesc 10 000 lei numai cu acordul autentic al fondatorilor. Tot asociații societății au votat ca bunurile susceptibile de a fi următire, să fie ipotecate, fiind încheiate patru de contracte de ipotecă cu terțe persoane”. Așadar, se reține că, pe de o parte, dacă administratorul va ordona un transfer în mărimea revendicată de creditor prin intermediul executorului judecătoresc, acesta va fi pasibil de răspundere penală și civilă, iar pe de altă parte, fondatorii societății nu au calitatea de subiecți ai infracțiunilor-tip reunite sub norma de incriminare de la art. 320 Cod penal. Anume din aceste considerente, suntem de părere că apariția persoanei juridice în calitate de subiect al infracțiunilor de la art. 320 Cod penal, este inoportună. În acest fel – dacă cel care comite oricare din modalitățile alternative ale faptei incriminate de art. 320 Cod penal și reprezintă o persoană juridică, conduce o persoană juridică sau activează în alt mod în cadrul acesteia – va suporta răspunderea penală numai făptuitorul persoană fizică. Nu şi persoana juridică respectivă. De notat că, în corespundere cu art.318 (combinat cu art.17) Cod contravenţional, persoana juridică nu poate fi subiect al contravenţiei. Faptele reunite sub denumirea marginală „neexecutarea hotărârii instanței de judecată” nu pot fi săvârşite de o persoană juridică. Însă neexecutarea hotărârii instanței de judecată poate fi comisă prin intermediul unei persoane juridice, or persoana juridică evoluează nu ca subiect al infracţiunii, dar ca mijloc de săvârşire a infracţiunii. Persoana juridică poate fi folosită de făptuitor ca mijloc de săvârşire a infracţiunii, în vederea atingerii scopului infracţional. Aşa cum un killer face uz un animal dresat, la fel și debitorul-făptuitor, uzează de o persoană juridică pentru comiterea infracţiunii. Considerăm că această abordare a locului persoanei juridice în săvârșirea infracțiunilor de la art. 320 Cod penal, excede percepția stricto senso a noţiunii de mijloc de săvârşire a infracţiunii. În acest plan, savantul autohton A.Reşetnicov definește prin „mijloc de săvârşire a infracţiunii” entitatea, substanţa sau fenomenul, ale cărui calităţi sunt utilizate de către făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii. Totodată, autorul accentuează că noţiunea „mijloc de săvârşire a infracţiunii” urmează a fi deosebită de noţiunea „instrument de săvârşire a infracţiunii”: „(…) prin „instrument de săvârşire a infracţiunii” înţelegem entitatea materială, aplicată nemijlocit pentru realizarea influenţării infracţionale, care reduce volumul de efort fizic sau care ajută la concentrarea forțe (…) [3, p. 162]. În concluizie, afirmăm că mijlocul de săvârşire a infracţiunilor reunite în art. 320 Cod penal, poate fi o entitate nu neapărat materială. Or, în postura de mijloc al săvârșirii infracțiunii poate să apară chiar o structură abstractă de complexitatea persoanei juridice.