Statul reprezintă o societate umană, aşezată pe un teritoriu determinat şi supusă unei puteri organizate politic şi juridic, cu caracter suveran. Statul este obişnuit să deţină monopolul „constrângerii organizate”, deoarece este datoria lui de a edicta reguli de drept şi de a asigura respectarea lor, fie prin convingere, fie prin forţa de constrângere, atunci când aceasta este necesară[1, p.74]. Pentru susţinerea acestei concepţii statul este caracterizat de trei elemente: poporul sau naţiunea, teritoriul şi puterea de stat sau suveranitatea [2, p.9-10]. În doctrină, precum şi în actele oficiale, opiniile privind suveranitatea statului au fost şi sunt cele mai diverse, în unele cazuri fiind absolutizată, iar în altele chiar acceptându-se negarea ei completă.  Prima definiţie cunoscută a suveranităţii este dedusă de jurisconsultul roman Proculus în următoarea formulare: este liber în exterior acel popor care nu este supus puterii unui alt popor [3, p.74]. Elaborarea şi teoretizarea conceptului de suveranitate începe abia în evul mediu, dobândind contururi mai precise în sec. XV-XVI, când suveranitatea era considerată o trăsătură a puterii monarhilor. Astfel, Jean Bodin defineşte suveranitatea ca summa potestas care nu recunoaşte nici o altă autoritate superioară. După Jean Bodin, suveranitatea fiind absolută, perpetuă, indivizibilă, inalienabilă şi imprescriptibilă, tot el menţionează c ă numai comunităţile suverane erau state în sensul propriu al cuvântului [4, p.8]. După Revoluţia Franceză din 1789, prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, suveranitatea capătă o altă faţetă care prevede că suveranitatea rezidă în popor, este unică şi indivizibilă, imprescriptibilă şi inalienabilă. Această reglementare pune începutul transformării suveranităţii de stat în suveranitate naţională, summa potestas nu mai poate fi personificată de conducătorul statului, dar de naţiune în totalitatea ei. Este necesar de menţionat că, totodată, dispare şi caracterul absolut al suveranităţii. În aceeaşi perioadă, apar teoriile democratice în legătură cu suveranitatea, cum sunt teoria suveranităţii populare şi teoria suveranităţii naţionale.  Jean Bodin este primul gânditor care recunoaşte într-o viziune modernă că suveranitatea aparţine în mod natural şi originar poporului [5, p.29]. În concepţia filozofului francez Jean-Jacques Rousseau, suveranitatea poporului este rezultatul sumei aritmetice a cotelor-părţi de suveranitate, astfel încât poporul devine titular al puterii prin acordul de voinţă al fiecărui individ, exprimat în cadrul unui pact social. Deţinerea de către acesta a unei cote-părţi de putere face posibilă, din punct de vedere teoretic exercitarea nemijlocită a puterii de către fiecare cetăţean, întrucât voinţa colectivă nu poate fi reprezentată f ără a se anula însăşi esenţa suveranităţii, constând din însumarea voinţelor particulare. Cum fiecare cetăţean deţine o cotă-parte delimitată de suveranitate, este îndreptăţit să participe direct la guvernare, nefiind nevoie să fie reprezentată Suveranitatea, afirmă Jean-Jacques Rousseau, atribuită aritmetic poporului este exercitată prin organisme mandatate de popor cu atribuţii de guvernare [6, p.222]. Astfel, potrivit concepţiei lui Jean-Jacques Rousseau, dreptul poporului de a participa la guvernare se exprimă prin vot şi nu poate fi refuzat niciunui cetăţean, deoarece dreptul îi aparţine în calitatea sa de titular al unui fragment de suveranitate, concepţie care stă la baza votului universal. Din concepţia lui Jean-Jacques Rousseau, putem deduce şi concepţia revocării reprezentanţilor poporului, în cazul în care aceştia îşi încalcă mandatul imperativ ce îi leagă de alegători. Această concepţie o întâlnim şi în istoria dezvoltării constituţionale a statelor europene.  O altă teorie democratică este teoria suveranităţii naţionale, susţinută de Sieyes, care expunea ideea că suveranitatea rezidă în popor, el conceptând poporul ca un corp abstract, în care se topesc voinţele individuale, devenind astfel naţiune.  Naţiunea în calitatea de titular al suveranităţii a apărut ca o alternativă a monarhiei şi, potrivit acestei concepţii, cetăţeanului nu îi revine nici un fragment de suveranitate, deoarece aceasta este indivizibilă şi nu poate fi divizată în cote părţi. În acest sens, se cere de menţionat că concepţia constituţională modernă este construită pe teoria suveranităţii naţionale şi pe principiul reprezentării, potrivit căruia membrii legislativului nu primesc de la alegători un mandat imperativ, dar unul reprezentativ. Potrivit acestei concepţii, simbolul instituţional al suveranităţii naţionale este Parlamentul format din reprezentanţii poporului.  În condiţiile dezvoltării democraţiilor avansate, statele au reglementat expres în textele legilor fundamentale teoria suveranităţii naţionale sau populare. Astfel, Constituţia Franţei, din 1958, în art.3 alin.(1) proclamă că suveranitatea naţională aparţine poporului. Constituţia RFG, adoptată la 23 mai 1949, în art.20 alin.(2) prevede că suveranitatea emană de la popor. Constituţia Italiei, promulgată la 27 decembrie 1947, prevede că suveranitatea aparţine poporului, care o exercită sub formele şi în limitele fixate de Constituţie. Constituţia Spaniei, adoptată în 1978, prevede în art.1 alin.(2) că suveranitatea naţională constă în poporul spaniol, cel care emană puterile statului. Constituţia României, din 21 noiembrie 1991, revizuită la 18 septembrie 2003, în art.2 alin.(1) prevede că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Constituţia Portugaliei, din 1976, în art.111 prevede că puterea politică aparţine poporului şi se exercită în condiţiile stabilite în Constituţie, iar în art.112 prevede că participarea directă şi activă a cetăţenilor la viaţa politică este condiţia şi instrumentul fundamental pentru a se ajunge la consolidarea sistemului democratic. Constituţia Slovaciei, adoptată la 3 septembrie 1992, prevede că puterea de stat aparţine cetăţenilor, care o exercită direct sau prin reprezentanţii lor aleşi. Constituţia Cehiei, adoptată la 16 decembrie 1992, prevede că poporul este sursa întregii autorităţi a statului, el o exercită prin organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti. Constituţia Suediei, promulgată în 1974, prevede în art.1 că în Suedia, suveranitatea emană de la popor. Suveranitatea naţională suedeză este fundamentată pe libertatea de opinie şi pe sufragiul universal şi egal. Ea se realizează printr-un regim constituţional reprezentativ şi parlamentar şi printr-o gestiune autonomă a colectivităţilor teritoriale. Suveranitatea se exercită în conformitate cu legile.  Reglementarea la nivel constituţional a principiului suveranităţii naţionale sau populare a invocat opţiunea pentru una din cele două teorii democratice asupra suveranităţii, în asemenea circumstanţă teoria care s-a impus a fost teoria suveranităţii naţionale, unele constituţii folosind chiar termenul de „popor”.  Deci suveranitatea poate fi definită ca o trăsătură esenţială a puterii de stat, reprezentând faptul că aceasta este singura putere cu caracter statal în interiorul unui stat, fiind supremă în raport cu toate celelalte puteri, de natură nestatală, care există şi se manifestă pe teritoriul unui stat şi care îi sunt subordonate, precum şi independenţa în planul relaţiilor internaţionale, în raporturile cu celelalte state şi cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional public. Puterea politică primează asupra oricăror alte forţe în limitele teritoriului statului şi ea are caracter exclusiv, eliminând, în drept, orice altă autoritate statală [7, p.22-25].