Sistemul de judecată are un istoric şi o evoluţie demnă de apreciere, preocuparea legiuitorului, de-a lungul istoriei sale, fiind aceea de a oferi un cadru procesual de desfăşurare a soluţionării conflictelor dintre cei care apelează la organele de justiţie spre rezolvarea neînţelegerilor ivite în viaţa de zi cu zi în raporturile lor economice ori sociale, între subiecţii de drept.  Spectaculoasa resurecţie a statului de drept, marcând trecerea de la „dreptul statului” la „statul dreptului” , subordonarea statului faţă de drept redimensionează una din funcţiile statului, şi anume, cea de aplicare a dreptului. Printr-un original circuit se ajunge ca statul, autorul dreptului, să se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfăşurarea unor activităţi specifice de realizare a dreptului, precum: emiterea unor reguli de drept pentru aplicarea altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atribuţii; rezolvarea conflictelor care apar în procesul particularizării regulilor emise sau prerogativelor exercitate. Indiferent însă de natura activităţilor desfăşurate pentru realizarea dreptului, în sens mai larg vorbind, pentru înfăptuirea uneia dintre funcţiile statului, autorităţile acestuia urmează s ă acţioneze pe baza şi în limitele competenţei prestabilite prin regulile de drept. Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la regulile de competenţă. Această reglementare este firească dacă se ţine seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant este de a determina instanţa competentă. Totuşi, codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare, tendinţă începută odată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul sec. XIX. Codul nostru de procedură civilă urmează aceeaşi tendinţă a codurilor moderne. Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de "„competenţă” este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe, jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, decât instanţele judecătoreşti. Deci, vorbind de competenţă ne raportăm la instanţa judecătorească sau la alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu la judecători, care sunt încadraţi în acea instanţă.  Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are aptitudinea de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră utilizează criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. O primă clasificare a normelor de competenţă sunt norme de competenţă generală (o instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale) şi norme de competenţă jurisdicţionale, după cum ne raportăm la organele din sisteme diferite sau la organele din acelaşi sistem.   Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională, la rândul său, îmbracă două forme: competenţa materială şi competenţa teritorială. Competenţa materială este desemnată de unii autori ca şi competenţă de atribuţie în cadrul căreia se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii. Vorbind de competenţa teritorială, distingem între competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă, după cum cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul având posibilitatea alegerii între mai multe instanţe deopotrivă competente, sau cererea trebuie depusă numai la o anumită instanţă. O ultimă clasificare este delimitarea în competenţă absolută şi competenţă relativă, după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi cele de competenţă teritorială exclusivă, iar caracter dispozitiv – normele de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă. Exercitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti în statul de drept nu se poate face fără o delimitare clară a sarcinilor ce revin acestora în funcţie de gradul de ierarhie pe care se află, fie între instanţele judecătoreşti şi alte organe care au atribuţii jurisdicţionale. În domeniul dreptului, termenul de „competenţă” are mai multe accepţiuni. Problema competenţei interesează nu numai dreptul procesual civil, dar şi alte ramuri de drept sau chiar şi alte domenii ale vieţii social economice, de justa ei rezolvare depinzând cunoaşterea organelor chemate să soluţioneze problema privind apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor; fizice şi juridice în statul de drept. Cele mai importante norme ce reglementează competenţa le găsim în Codul de procedură civilă şi în alte legi ce conţin şi ele reglementări privind competenţa. În prezent, în legislaţia noastră, există o mare diversitate de atribuţii care sunt conferite de lege altor organe decât instanţelor judecătoreşti. Aşa este cazul în materia contravenţională, vamală, fiscală, de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială, de expropriere, electorală etc. Unele din aceste jurisdicţii au fost cercetate pe larg la alte discipline juridice, ca: Dreptul administrativ, Dreptul constituţional, Dreptul muncii, astfel că nu este necesar să mai revenim asupra lor în cadrul lucrării de faţă. Dar constatăm că nici în această privinţă nu există reglementări concordante. De aceea, considerăm că o simplificare a, cel puţin, unora din reglementările actuale s-ar impune în perspectiva perfecţionării reglementărilor juridice în materie.