În ultima jumătate a secolului al XX-lea, ştiinţele limbii au cunoscut un continuu proces de evoluţie a concepţiilor şi a metodelor lingvistice. Un aspect care mai rămâne actual este ambiguitatea, care, cu toate că nu este un fenomen sintactic tratat numai în lucrările de specialitate recente, este descris ţinând seama de progresul fenomenului lingvistic în ansamblu. Termenul ambiguitate în dicţionarele limbii române are sensurile: situație lipsită de precizie, de claritate, echivocă, care privește unele cuvinte, expresii și enunțuri dintr-o limbă anumită; altfel spus, proprietate a unor enunțuri de a avea mai multe înțelesuri, datorită unor cuvinte și expresii din structură și, de aici, de a fi interpretate în două sau mai multe feluri. Actualmente, ambiguitatea poate fi întâlnită la nivelurile fonetic, lexical, morfologic, sintactic şi stilistic, iar prezența ei este încă o abordare necesară, deoarece unii cercetători consideră că este atestată mai mult în vorbirea orală decât în cea scrisă, pe când alții susțin că structurile ambigue sunt o consecinţă a aşa-numitului fenomen de economie lingvistică. În limba română există ambiguitate lexicală, ambiguitate sintactică și ambiguitate referențială. Ambiguitatea lexicală apare atunci când un cuvânt cu două sau mai multe sensuri este folosit astfel încât expresia sau propoziţia care îl conţine poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Propoziţia „El este un copil bun” conţine o ambiguitate lexicală, ca urmare a polisemiei adjectivului bun, pe care vecinătatea substantivului copil n-o rezolvă decât parţial, rămânând nespecificate distincţiile semantice dintre: bun – „calitate cu referire la generozitate“; bun – „calitate cu referire la cuminţenie“; bun – „calitate cu referire la rezultate şcolare. Ambiguitatea sintactică, numită uneori și amfibolie, apare atunci când ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări. „Miam luat o canapea. Ziceau că se pot așeza 6 persoane fără probleme. Dar unde găsesc eu 6 persoane fără probleme”. În acest caz, cuvintele care au fost interpretate diferit sunt fără probleme, adică, oamenii, dacă se vor așeza împreună, nu vor afecta canapeaua, ceea ce de interlocutor a fost sesizat diferit – ca persoane care nu au probleme, adică nu au bătăi de cap. Ambiguitatea referențială apare atunci când un cuvânt este folosit, astfel încât poate fi considerat ca referindu-se la oricare din două sau mai multe lucruri. Ambiguitățile de referință apar deseori atunci când sunt folosite pronume ca ea, el, al ei, al lui, o, ei, ele. De exemplu: Iubitule, îmi cumperi și mie un telefon nou?/ – Păi și celălalt?/ – Celălalt îmi cumpără tabletă!” În acest exemplu, pronumele celălalt poate avea două sensuri, unul – ca înlocuind telefonul, iar al doilea ca înlocuind iubitul. De aceea, pentru a evita interpretarea echivocă, în acest caz este necesar de alăturat termenului celălalt un morfem, pentru a evidenția sensul enunțului. Deci, înlocuind, obținem – Iubitule, îmi cumperi și mie un telefon nou?/ – Păi și celălalt telefon?/ – Celălalt este vechi deja. Astfel, evităm un răspuns neplăcut. O atenție sporită trebuie acordată succesiunii determinanţilor în cadrul construcţiilor care grupează mai multe ,,nume” – substantive şi (sau) adjective –, căci, deşi limba română se caracterizează, în general, printr-o pronunţată libertate a topicii, în construcţiile de acest fel, aşezarea componentelor constituie adeseori unicul indiciu al relaţiilor care se stabilesc între ele. Este evident că nu e totuna dacă spunem, de exemplu, rochii albastre cu flori sau rochii cu flori albastre, cele două construcţii au sens diferit şi, dacă avem în vedere nişte ,,rochii de culoare albastră cu desen floral (roşu, alb, galben etc.)” şi folosim cea de-a doua construcţie, interlocutorul nostru va înţelege altceva decât ce am vrut să-i comunicăm. În general, când acelaşi substantiv este însoţit de doi determinanţi – unul reprezentat printr-un adjectiv şi celălalt printr-un grup prepoziţional (prepoziţie şi substantiv) – este recomandabil ca adjectivul să fie aşezat înaintea determinantului prepoziţional, în imediata apropiere a substantivului regent – deci rochii albastre cu flori, casa veche de cărămidă etc. – pentru că adeseori, mai ales dacă cele două substantive sunt de acelaşi gen, adjectivul poate fi înţeles ca determinând determinantul prepoziţional – (rochia poate fi „roşie, de exemplu, cu flori albastre”, o casă nouă poate fi construită din „cărămidă veche”...). Un fenomen foarte răspândit în limba română este întrebuinţarea incorectă a unei prepoziţii în locul alteia, situaţie caracteristică mai ales prepoziţiei pe.De exemplu, în cadrul unei emisiuni TV, prezentatorul, animat de faptul că un telespectator insista să ia legătura directă prin intermediul telefonului, a anunţat publicul că mai e „încă un telefon pe final de emisiune” (corect: încă un telefon la finalul emisiunii), iar, după câteva replici agreabile, l-a rugat, în mod firesc – „rămâneţi pe telefon” (corect: rămâneţi la telefon), pentru a i se explica modalitatea de ridicare a premiului. În opinia noastră, această inadvertenţă se explică prin faptul că au fost neglijate posibilităţile combinatorii ale cuvântului de legătură, care depind atât de natura lui semantică, cât şi de sensul cuvintelor pe care le însoţeşte. În aceste condiții, tema abordată de noi este actuală, fiind în stare să contribuie la evitarea, consolidarea și actualizarea greșelilor de exprimare, deoarece funcția limbajului este de a ne face înțeleși, dar și de a înțelege. Problema este că formulările ambigue sunt prezente mereu și gramatica, împreună cu contextul și comunicarea emoțională, creează realități multiple.