Sunt identificate şi analizate primele paradigme (viziuni dominante) naturaliste, evoluţia cărora a condus logic până la cea actuală – privind organizarea şi funcţionarea sistemelor naturale (ecologice). Bineînţeles că la începuturi cunoştinţele despre natură, de acum 2 500 de ani, erau mult prea sumare, naive şi chiar eronate, ca să nu zicem elementar greşite. Noi folosim toţi noţiunea de paradigmă într-un fel convenţional, deoarece în zorile gândirii filozofice mod dominant (paradigmatic) de abordare pe atunci încă nu exista; cunoştinţele gândirii empirice despre natură (mediul înconjurător) se transmiteau din generaţie în generaţie, conform legilor memeticii. Filozofia şi ştiinţa au apărut concomitent în Grecia antică, fondator fiind Tales din Milet (625-547 î. Hr.), care afirma că totul este format din apă, iar alt miletean – Anaximandros (610-546 î. Hr.) a efectuat prima hartă a Pământului, aşa naivă şi primitivă, imaginară, cum era ea. Compatriotul acestuia Anaximenes (588-525 î. Hr.) a făcut, de asemenea imaginar, o mai mare „descoperire”: toată lumea înconjurătoare reprezintă un organism integru, care respiră cu aer. Astfel a apărut prima închipuire despre ceia ce noi astăzi denumim biosferă. Alţi doi mari gânditori elini au fost Heraclit din Efes (540-475 î. Hr.) şi Empedocle din Acragas, Sicilia (490-430 î. Hr.). Primul din aceştia considera focul ca bază a tuturor lucrurilor, iar al doilea – cele patru stihii (elemente) perene: apa, pământul, aerul şi focul (despre toate acesta Empedocle a vorbit în poemul „Despre natură”). Pleiada iluştrilor elini a fost încununată de Platon din Atena (427-347 î. Hr.) – părintele filozofiei idealiste şi al concepţiei despre sistem, şi Aristotel din Stagira (384-322 î. Hr.), elevul lui Platon, genial gânditor şi fondator al ştiinţelor naturii (inclusiv al biologiei cu conotaţii ecologice). La începuturile ştiinţei natura înconjurătoare era privită de către anticii elini – gânditori şi filozofi – în mod pozitivist şi ca ceva veşnică (dintotdeauna existentă). Astfel s-a conturat prima paradigmă naturalistă elinistă,cea a materialismului antic, preluată ulterior şi de romanii antici (de exemplu, Titus Lucretius Carus şi Publius Ovidius Naso). Evul Mediu al dogmatismului teologic, dominând (circa 1000 de ani), a acumulat prea puţine fapte, repere pozitive privind istoria naturală. Dar gândirea umană nu s-a oprit pe loc… Urmează epoca renaşterii – trezirii interesului oamenilor faţă de lumea antică – istorie, cultură, filozofie, ştiinţă, om ca atare etc. Astfel această fructuoasă epocă a adus cu sine cunoştinţe şi viziuni noi despre natură; adevărul privind lumea înconjurătoare era cu greu contestată, ideile pozitive consolidându-se în convingeri noi, mai convingătoare. Epoca Renaşterii ce favoriza seteade cunoaştere arealităţii, aducând informaţii noi, unele din ele dând naştere noilor paradigme, de exemplu, cea a experimentului, viziune fondată de englezul Francis Bacon (1561-1626), paradigma însoţită de aforismul filozofic „Criteriul adevărului este experimentul, practica”. Alt exponent – cheie, geniu al renaşterii a fost celebrul om de arte (artist), gânditor, savant şi inginer – inventator Leonardo da Vinci (1452-1519), care afirma că gândirea, reflecţiile, sentinţele lipsite de dovezi experimentale sunt sterile şi lipsite de orice autenticitate". După epoca renaşterii, secolele 18 şi 19 s-au dovedit a fi cele mai spectaculoase până atunci descoperiri privind natura vie şi funcţionarea ei: bazele ştiinţifice ale sistematicii (principiul binominal) şi concepţia (paradigma) economiei naturii – ambele ale lui C. Linné, prima teorie a evoluţiei (naivă şi pe alocuri greşită) a lui J. B. Lamarck (paradigma lamarkis), epocala descoperire a mecanismelor evoluţiei biologice de către Ch. Darwin şi A. Wallace (paradigma darwinistă), apariţia legilor lui Gr. Mendel, (paradigma mendelistă) cu şi bineînţeles, apariţia noii biologii lui E.Haeckel, unde şi-a găsit loc şi viitoarea ecologie – ştiinţă biologică, evoluţia spectaculoasă a căreia continuă până în prezent! După Haeckel ecologia a trecut prin trei paradigme succesive: autecologică – populaţională – ecosistemică (actuală). Astăzi paradigma (eco)sistemică a devenit baza teoretică a environmentologiei – ştiinţelor mediului (protecţia şi utilizarea raţionale a resurselor acestora) şi implicit concepţiei ecodezvoltării (dezvoltarea durabilă).