The relatively unexpected finality of the Cold War was a juncture in the study and understanding of international relations. The dominant assertion prior to 1989 was the complete prescriptive capability of realism through its focus on the role of power, its balance and relative distribution between actors within the system. Yet as soon as the Iron Curtain fell, political scientists scrambled to either justify realism in spite of an unavailability of evidence to back their claims, or refute it on the basis that cultural, domestic and sociological assessments are more lucrative grounds for debates and predictions. It’s undeniable that realism took a beating following an ending of the Cold War that it claimed to be improbable. Yet, improbable does not mean impossible, as in this essay I will argue that realism hasn’t been properly repudiated, and even perhaps emboldened relative to other international theoretical currents, as long as we employ a more systematic approach. Presuming an eloquent understanding of realist theory such as its fundamental assertions, casual mechanics and relationships, we will use a simplified yet robust statement of realism to form an explanatory model of the events leading up the end of the Cold War, as a series of conscious decisions perpetuated by both superpowers. Then, following such explanation, and using predominantly insights developed by Randall L. Schweller and William C. Wohlforth, we will specify the standing that realist theory still possesses following the cold war by reviewing how its mechanics fit the standards of casual importance as well as the falsifiable nature they possess when opposed to competing explanations as both will be facing new potential patterns of evidence. We will conclude by asserting realism’s continual viability.

Concluzia relativ imprevizibilă a Razboiului Rece a fost o junctură în studiul și contextualizarea relațiilor internaționale. Afirmația dominantă înainte de 1989 a fost capacitatea prescriptivă completă a realismului prin concentrarea sa asupra rolului puterii, al balanței sale și a distribuției sale relative între actorii din sistem. Cu toate acestea, de îndată ce a căzut cortina de fier, savanții polițici s-au grăbit să justifice realismul în ciuda lipsei de dovezi care să le susțină supozitiile, sau să îl respingă pe baza faptului că factorii culturali, interni și sociologici reprezintă fundamente mai lucrative pentru dezbateri și predicții. Este incontestabil că realizmul a fost supus unei scrutini exigente după un sfirșit al Razboiului Rece pe care acesta l-a declarat improbabil. Dar improbabilitatea nu inseamnă o imprevizibilitate, asa cum în acest eseu voi argumenta faptul că realizmul nu a fost repudiat într-un mod adecvat, dar chiar și întărit în comparație cu alte teorii concurente, atît timp cît folosim o abordare sistematică. Presupunând o înțelegere elocventă a teoriei realiste, precum afirmațiile sale fundamentale, mecanicile sale casuale și relațiile dintre ele, vom folosi o declarație simplificată și robustă a realismului pentru a forma un model explicativ al evenimentelor care au condus la sfârșitul Războiului Rece drept o serie de decizii constiente perpetuate de ambele superputeri. Apoi, urmând o astfel de explicație și folosind perspectivele predominante dezvoltate de Randall L. Schweller și William C. Wohlforth, vom preciza poziția pe care teoria realistă o posedă în continuare după războiul rece, analizând modul în care mecanica sa corespunde standardelor de importanță casuală, precum și natura falsificabilă pe care o posedă atunci când se opune explicațiilor concurente, pe masura ce ambele vor fi confruntate cu noi modele potențiale și dovezi. Vom încheia prin afirmarea viabilității continue a realismului.