Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Educaţia în familie este un mijloc eficient de inoculare a sistemului de valori tradiţionale ale societăţii, de valori morale. Tendinţa deplasării responsabilităţii educaţiei de la nivelul nucleului familial pe umerii sistemului educaţional instituţionalizat, oarecum explicabilă în contextul creşterii activităţii profesionale parentale inclusiv a ocupării mamei într-o activitate, alta decât cea domestică, este evidentă în societatea contemporană actuală şi explică evidentele carenţe educative ale copiilor din societatea contemporană. Viaţa de familie, atmosfera familială şi relaţiile dintre membrii familiei au o influenţă directă şi hotărâtoare asupra formării elevului, astfel că familia determină personalitatea lui. Părinţii apar în faţa copilului ca oameni a căror autoritate şi prestigiu, în cele mai diferite domenii, sunt în afară de orice îndoială. Copiii urmăresc cu atenţie viaţa părinţilor, acţiunile lor, îşi însuşesc vorbele lor şi pe baza acestora îşi formează atitudinile. De aceea părinţii trebuie să constituie un exemplu de conduită pentru copii, având o responsabilitate majoră în procesul educativ. Pe lângă sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, părinţii sunt obligaţi să-şi crească copilul îngrijindu-se şi de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Noţiunea modernă de familie provine din latinescul familia (ae) care, iniţial, a desemnat proprietatea cuiva, pământul, casa, banii, sclavii etc. şi mai apoi relaţiile de rudenie sau afiliere. Concepută ca „element fundamental şi natural al societăţii”, în literatura juridică familia este privită ca o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat şi femeie şi prin funcţia procreaţiei, ca o realitate socială, prin comunitatea de viaţă ce se creează între soţi, între părinţi şi copii, precum şi între alte rude. În doctrină i s-a atribuit noţiunii de familie un înţeles restrâns, în sensul că familia este formată din soţi şi copiii lor minori, şi un înţeles larg, familia cuprinzând şi copiii lor minori şi alte persoane. Astfel I.Imbrescu în Tratat de dreptul familiei face următoarea distincţie între: Familia nucleară formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi. Familia nucleară este structura preferată în prezent în cea mai mare parte a statelor. Se crede că familia nucleară a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În cadrul ei, poziţia centrală aparţine legăturii conjugale, indicată şi de noţiunea de căsătorie/căsnicie sau cuplu conjugal. Familia nucleară reprezintă „nucleul” tuturor celorlalte forme de structuri familiale. Familia extinsă sau lărgită, compusă cuprinde, pe lângă nucleul familial, şi alte rude şi generaţii, astfel încât alături de cuplul conjugal şi copiii lui mai pot figura părinţii soţului/soţiei, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei (cu soţii, soţiile şi copiii lor), precum şi un unchi sau mătuşi de-ai cuplului. De regulă, într-o familie extinsă trăiesc şi gospodăresc împreună trei generaţii: părinţii, copiii acestora şi părinţii părinţilor. Pentru a stabili specificul acţiunilor educative familiale aplicate la vârsta elevului, este necesar să analizăm această perioadă de dezvoltare a copilului şi să facem o trecere în revistă a particularităţilor ei prin prisma teoriilor ce redau maturizarea personalităţii umane. Acţiunile educative familiale, raporturile elevilor cu părinţi, ca parte integrantă a intercomunicării şi relaţionării dintre elevi şi adulţi, merită o atenţie deosebită şi o examinare minuţioasă la nivel interdisciplinar. În ceea ce priveşte influenţa factorilor familiali – exteriori actului didactic propriu-zis – şi mediul familial îşi pune amprenta asupra succesului şi, mai ales, a insuccesului şcolar. Această categorie de factori se exprimă prin:  climatul educaţional familial;  valenţele educative ale familiei;  atitudinile proşcolare – educaţionale ale familiei;  gradul de înzestrare logistică (calculator, Internet etc.) şi posibilităţi materiale-financiare;  nivelul de instruire şi preocupare privind pregătirea şi autoeducaţia părinţilor;  regimul de viaţă şi stilul de viaţă al părinţilor. Sociologul francez Lautrey (1980) stabileşte trei tipuri de familii, în funcţie de structura internă a acestora: • familii slab structurate care prezintă copilului puţine regularităţi, normele fiind aproape absente; • familii cu structura rigidă care pun în faţa copilului regularităţi neschimbătoare şi a unor norme a căror aplicare nu admite nicio excepţie; • familii cu structură suplă care furnizează copilului regularităţi şi norme flexibile, aplicabile în funcţie de situaţie. Exercitarea rolurilor în familie este rezultatul unui proces de învăţare socială. Din punctul de vedere al raporturilor de autoritate, pot fi familii cu structuri autoritare sau egalitare. Funcţiile familiei în concepţia lui Murdock sunt: funcţia sexuală, reproductivă, economică şi socializatoare. J. Sabran stabileşte următoarele funcţii ale familiei: fizice (de reproducere, economică, de protecţie) şi culturale (de educaţie şi de asigurare a bunăstării membrilor familiei). Henri H. Stahl a identificat următoarele funcţii familiale:  funcţii interne prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecţiune, securitate şi protecţie:  funcţii biologice şi sanitare;  funcţii economice care constau în organizarea gospodăriei şi acumularea de resurse necesare funcţionării menajului pe baza unui buget comun;  funcţii de solidaritate familială care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste şi respect între membrii familiei;  funcţii pedagogico-educative şi morale prin care se asigură socializarea copiilor;  funcţii externe prin care se asigură relaţionarea familiei cu exteriorul. Atmosfera familală variază puternic de la o familie la alta. Climatul familial este definit ca „formaţiune pshică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp” (Mitrofan, 1991, p. 72). Acesta acţionează ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi asupra copiilor şi personalităţii lor, prezintă o structură complexă, cu caracteristici comune de care părinţii trebuie să ţină cont în acţiunile lor educative. Climatul familial determină comportarea copilului, dă startul dezvoltării psihice a acestuia. Nu se poate vorbi despre un climat familial pozitiv decât în condiţiile înţelegerii copilului ca persoană ce are nevoie de consideraţie şi recunoaştere, de dragoste, îndrumare, sprijin şi respect. Tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecăruia dintre membri contează mai mult decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi sau a fraţilor, un rol important având şi flexibilitatea familiei. Climatul afectiv este o condiţie a îndeplinirii succesului acţiunilor educative exercitate de părinţi. Dimensiuni de analiză şi caracterizare a climatului afectiv sunt: • acceptare-respingere; • permisivitate-restrictivitate; • căldură afectivă-indiferenţă. Totodată, acestea constituie şi criterii luate în considerare în stabilirea stilurilor parentale. Copilul este un „compus complex” (Lahire cit. in Pourtois, 2000, p.55) şi deci „original” al experienţelor sociale şi socializatoare reletiv heterogene şi câteodată chiar contradictorii. Principiile educative invocate de părinţi, în ordine descrescătoare sunt: • securizare afectivă – înţelegere familială, mediu familial cald şi protector, absenţa conflictelor); • dialog (schimbul de mesaje dintre părinţi şi copii, „ascultarea” punctului de vedere al copilului); • dragoste (tandreţe, înţelegere, manifestarea afecţiunii); • stabilitate normativă (existenţa normelor, a unei discipline de viaţă, a unei constanţe în ritmurile familiei); • valorizare (încredere în copil, aprecierea realizărilor sale, evidenţierea particularităţilor sale în raport cu alte persoane). Afectivitatea este una dintre principalele caracteristici prin care familia se deosebeşte de alte tipuri de grupuri sociale. Famila este una dintre principalele instituţii socializatoare ale societăţii, unde copilul îşi însuşeşte normele şi valorile sociale şi devine apt să relaţioneze cu ceilalţi membrii ai societăţii. J.M. Bouchard (1988), cit. din Stănciulescu (1997), descrie trei modele ale comportamentelor educative ale părinţilor: • modelul raţional – gestiunea activităţii educative este ierarhică: părinţii deţin puterea, decid asupra devenirii copilului şi impun acestora aşteptările lor. Ierarhia se menţine şi la nivelul comunicării, părinţii distribuind ordine, impunând, ameninţând, controlând, interzicând, dând soluţii. De asemenea, părinţii au tendinţa de a le impune propriul sistem de valori, atitudini, credinţe. • modelul umanist – părintele îşi orientează copilul, este ghidul acestuia, îl lasă să deţină propriile opţiuni şi să decidă autonom. Copilul are puterea şi gestionează resursele propriei educaţii, în timp ce părintele, interesat de dezvoltarea plenară a acestuia, îl secondează în tot ceea ce întreprinde, permiţându-i să se exprime, propunându-i soluţii şi oferindu-i sprijin, valorizându-l, stimulându-i încrederea în el însuşi. • modelul simbioenergetic corespunde unei cogestiuni a puterii, părinţii şi copiii fiind parteneri în activităţi interesându-i în egală măsură. Un alt aspect ce se impune a fi luat în discuţie se referă la consecinţele adoptării de către părinţi a unor stiluri educative diferite. Literatura de specialitate prezintă două situaţii: prima se referă la stiluri parentale opuse – autoritar-permisiv, iar a doua se referă la stilurile parentale complementare – autoritar-democratic, democraticpermisiv. Părinţii influenţează procesele de organizare a conduitelor şi de planificare temporală ale copilului. Conform teoriei atribuirii, copilul internalizează valorile parentale. Capacitatea sa de a-şi dirija şi controla propriile comportamente, de a se autoregla, provin din factori cognitivi şi afectivi fondaţi pe calitatea relaţiilor trăite în prima copilărie. Părinţii şi copiii sunt parteneri, iar relaţia educativă este bazată pe schimbare şi reciprocitate. Astfel, copilul se transformă în actor nu numai al propriei deveniri, dar şi al construcţiei continue a rolurilor parentale.