În viaţa fiecărui individ, familia constituie instituţia socială în care sunt satisfăcute primele necesităţi de bază, unde se fac primii paşi în lumea cunoașterii. În familie obținem cunoştinţe iniţiale despre oameni, despre normele de comportament şi cele morale. Familia influenţează asupra unui individ nu numai la o etapă concret determinată, ci de-a lungul întregii vieţi. Copilul devine matur pe parcurs ce primește permisiunea părinților de a avea responsabilități și devine independent și autosuficient. Pe parcursul vieții, ființa umană este în continuă schimbare datorită acumulărilor de experiențe și informații din familie – unele pozitive, altele negative. Își schimbă atitudinile, limbajul și mai ales se adaptează la diferite situații. Comunicarea este unica șansă prin care omul își exteriorizează intențiile și acțiunile, își menține eficient și armonios relațiile, atât în viața personală, cât și la muncă și în familie, iar lipsa comunicării perturbă echilibrul existențial. Astfel, este de la sine înțeles că, una dintre trăsăturile de bază ale naturii umane este comunicarea. Definită în modul cel mai simplu, comunicarea constă dintr-un proces de transmitere a informațiilor, ideilor, opiniilor de la un individ la altul [1]. Existența umană, funcționarea societății este de neconceput în lipsa procesului de comunicare, pentru că relațiile umane în sine pot fi definite ca fiind simbolice, deci comunicaționale. Emil Verza [5] afirmă despre comunicare, că ar fi baza vieții psihice, prin care se dezvoltă și se exprimă comportamentul și personalitatea umană, marcând valențele acestora și nivelul expectațiilor individului în sistemul de integrare în comunitate, prin care se urmărește maximalizarea potențialului sociocultural. Acest proces începe de la naștere și evoluează în funcție de zestrea nativă, dar mai ales în raport de condițiile de mediu, mai mult sau mai puțin favorabile, astfel încât comunicarea și limbajul introduc note definitorii între persoane și contribuie la definirea în ansamblu a profilului psihologic al omului. Încă din copilăria timpurie, achizițiile din acest domeniu se produc în etape sau în trepte, iar calitatea și cantitatea acestora constituie pietre de temelie pentru construcția devenirii umane [4]. Comunicarea nu are loc într-un mediu steril, omogen și protejat, ci dimpotrivă, întrun mediu încărcat de influiențe dintre cele mai diverse: de la influențe naturale la cele sociale și culturale, de la cele individuale la cele de grup și de masă, de la cele tehnice și organizatorice la cele logice și lingvistice, de la cele obiective la cele subiective. Aceste influențe merg de la simpla întârziere sau cosmetizare a informației, până la completa denaturare sau chiar pierderea difinitivă a acesteia [1]. Adolescența reprezintă o etapă de tranziție ce face legătura între stadiul de copil și cel de adult. Ieșirea din copilărie și transformarea într-o persoană matură înseamnă de multe ori presiuni suportate cu greu, ce pot atrage după ele adevărate provocări. Perioada adolescenței e marcată de probleme specifice, dintre care și procesele de formare ce au loc simultan, sub o dublă influență – interioară, prin presiunea de dezvoltare și maturizare firească, înscrisă în structura biologică predeterminată. În pofida aerului independent, adolescentul are nevoie de dragoste, înțelegere și respect. Toate aceste necesități, însă, sunt ascunse și de aceea este necesară o deosebită atenție la maniera în care se comunică cu adolescentul. Pentru ca adolescentul să-și dezvolte respectul de sine, ambii părinți trebuie să-l accepte așa cum este, cu forțele și limitele personale. Acest lucru nu-i împiedică pe părinți să aibă așteptări, în care ar fi bine să se țină cont și de personalitatea care se dezvoltă în fiecare zi sub ochii lor. Tânărul încearcă continuu să se definească, o face uneori într-un mod neașteptat, dar întotdeauna plin de energie și exuberanță [2] . Nevoia de a comunica este o necesitate a adolescentului de a schimba informații cu semenii săi. Ea pune în mișcare un proces dinamic, verbal și nonverbal, permițând persoanelor să se facă accesibile unei alteia, să reușească să pună în comun sentimentele, opiniile, experiențele și informațiile. Pentru a se realiza din punct de vedere al nevoii de comunicare, adolescentul trebuie să aibă o imagine pozitivă despre sine, o cunoaștere a eului său material, adaptativ și social. Independența în satisfacerea nevoii de comunicare presupune integrarea individului, a organelor de simț, o dezvoltare intelectuală suficientă pentru a înțelege semnificația mesajelor. Toate schimbările caracteristice acestui stadiu îndreptățesc o interesantă concluzie a lui M. Debesse, care afirmă că adolescența este ultima și cea mai complexă dintre marile etape ale dezvoltării umane, fiind caracterizată nu numai prin multiplele învățături care-l pregătesc pe tânăr pentru sarcinile maturității, ci și prin proiectele, aspirațiile unei personalități care în cunoștință de scopurile pe care ar vrea să le atingă, caută mijloacele adecvate pentru a ajunge la ele [2]. O problemă a societății de azi este determinată de faptul că plecarea părinților produce o ruptură între generații, înrăutățirea relațiilor cu copii lor, fapt ce ar putea contribui la distorsionarea sistemului maturizării în general, cât și a stilului de comunicare al adolescenților. Actualitatea acestei probleme este dictată și de faptul că conform ultimelor sondaje și cercetări făcute de către psihologi, sociologi relațiile părinți-adolescenți în familiile dezintegrate devin din ce în ce mai conflictuale din diverse motive, ceea ce duce la distorsionarea procesului de maturizare, iar consecințele sunt inevitabile. O comparaţie între adolescenții cu părinţi plecaţi (unul sau amândoi) şi cei care nu se află în această situaţie arată că există câteva diferenţe semnificative între cele două grupuri, în special în privinţa caracteristicilor socio‐psihologice ale familiei şi a relaţiilor din interiorul familiei. Adolescenții cu părinţi migranţi provin în proporţie mai mare din familii destrămate (părinţi separaţi, divorţaţi sau văduvi) iar familiile lor au în medie un nivel educaţional mai scăzut şi ocupaţii cu prestigiu uşor mai mic, decât adolescenții fără părinţi migranţi. Având în vedere faptul că atât prezenţa unei familii intacte, cât şi statutul socioprofesional ridicat (nivel înalt de educaţie şi prestigiu ocupaţional ridicat) sunt în general factori cu influenţe pozitive asupra rezultatelor şcolare, asupra stilului de comunicare cât și a maturizării în general, iar copiii cu părinţi emigranţi sunt mai dezavantajaţi din aceste puncte de vedere în comparaţie cu ceilalţi copii. Unele probleme cu care se confruntă adolescenții, cât și copiii în general în perioadele de emigrare a părinţilor pot fi atenuate prin intermediul comunicării dintre ei sau prin revenirea periodică a părinţilor acasă. Cu cât mai mult timp părinţii dedică comunicării cu copiii, cu atât mai puţin resimt aceştia impactul migraţiei părinţilor şi cu atât mai rapid acceptă plecarea părinţilor. De remarcat că în pofida caracterului multidimensional al migraţiei şi efectele acesteia, examinarea fenomenului dat în Republica Moldova se axează în mod prioritar doar pe aspectele socioeconomice (forţă de muncă, impactul remitenţelor etc.) [3]. Deşi, din punctul de vedere al necesităţilor dezvoltării durabile a ţării urmează să fie evaluate şi examinate şi aspectele mai puţin evidente în prezent ale migraţiei cum ar fi: schimbarea şi/sau preluarea altor modele de comportament familial, efectele psihologice şi schimbările comportamentale ale copiilor, relaţiile între copii şi persoanele în etate etc. În consecinţă, acceptarea migraţiei generează în unele cazuri sentimente de separare dintre părinţi şi copii, care reprezintă în esenţă o modalitate de adaptare la realitatea dură, având consecințe inevitabile.