De la un timp încoace mass-media internaţională revarsă asupra mapamondului o avalanşă de dezvăluiri răsunătoare a căror ţintă sunt prim-miniştri, preşedinţi, deputaţi şi senatori, familii regale, conducători ai unor influente organizaţii de talie planetară, vedete sportive etc. Asistăm la o lovitură fără precedent aplicată de jurnalismul de investigaţie pe plan global unor persoane sau instituţii ce păreau infailibile încă adineaori.  Piramida Big Brother s-a răsturnat Începând cu a doua duminică a lunii aprilie 2016, întreaga lume a fost bulversată de explozia unei bombe mediatice ieşite din comun. Scurgeri masive de documente aparținând firmei panameze Mossack Fonseca, verificate de jurnalişti din întreaga lume, au expus secretele financiare ale unor lideri mondiali, capete încoronate, corporații internaționale, membri marcanți ai crimei organizate și afaceriști controversați.  S-au dat în vileag o mulţime de abuzuri, fraude şi acte de corupţie care îi inculpă pe preşedintele rus Vladimir Putin, liderul comunist chinez Xi Jinping, familia premierului britanic David Cameron, premierul Islandei Sigmundur Gunnlaugsson, înlăturat deja de la putere în urma scandalului izbucnit, celebrul fotbalist Leo Messi şi mulţi alţii. Se creează impresia că nicio persoană, oricât de puternică ar fi, nu se poate sustrage supravegherii publice.  Investigaţia globală, supranumită „Panama Papers”, a provocat un adevărat tsunami social în lume. S-au adus probe indubitabile că firmele offshore le permit politicienilor, oamenilor de afaceri, vedetelor sportului şi câteodată unor întregi regimuri dictatoriale să ascundă sume ameţitoare. Chiar dacă în urma dezvăluirilor făcute puţini dintre cei vizaţi au avut de suferit, impactul lor latent este uriaş, întrucât pentru prima oară în istoria omenirii piramida Big Brother s-a inversat. A devenit evident faptul că Fratele cel Mare nu numai că şi-a pierdut monopolul de a ţine sub control „fraţii mai mici”, ci şi a ajuns el însuşi în situaţia de a fi urmărit şi chiar vânat. Astăzi, oricât s-ar ascunde de ochii lumii, riscă mai mult chiar decât oamenii simpli să compară în toată goliciunea sa în faţa publicului.  În treacăt fie spus, Panama Papers nu poate fi nicidecum confundată cu fenomenul Wikileaks. Deşi în ambele situaţii avem de a face cu o imensă scurgere de informaţii compromiţătoare la adresa celor mai influente persoane de pe glob, similitudinile se termină aici. În cel dintâi caz e vorba de o anchetă jurnalistică, în cel de-al doilea caz – de o ordinară deconspirare a unor informaţii brute.  Aproape 12 milioane de documente (facturi, contracte de credit, scrisori, e-mailuri, certificate, fotografii), în total aproximativ 2,6 TB de date, fuseseră expediate în 2015 de către un informator anonim (whistleblower) publicaţiei germane Süddeutsche Zeitung, care ulterior le-a transmis organizaţiei internaţionale de jurnalism de investigaţie ICIJ (fondat de către Center for Public Integrity, CPI). Aceasta din urmă, la rându-i, le-a pus la dispoziţia filialelor sale de pe diferite meridiane ale globului, dar şi unor prestigioase instituţii media cu răsunet mondial.  Astfel, 109 instituţii media din 80 de state au fost antrenate în investigarea infracţiunilor de ocultare a unor averi uriaşe în paradisurile fiscale. Fiecare echipă a acţionat de sine stătător, publicând pe propria ei răspundere anchete distincte. Acestea demască afacerile ilicite a 128 de înalţi demnitari, în speţă, actuali şi foşti şefi de guverne şi de state, implicaţi în spălare de bani, evaziune fiscală şi acte de corupţie.  Puterea a şasea a planetei Se discută la ora actuală despre modul în care mass-media a intrat în posesia informaţiilor care au condus la izbucnirea scandalului „Panama Papers”. Se fac speculaţii pe tema unei prezumtive antrenări a serviciilor secrete care, se spune, ar fi facilitat scurgerea de date confidenţiale către mass-media. Se analizează posibilele efecte ale acestui caz ieşit din comun. Se teoretizează în legătură cu rolul nou al presei în lume.  Se vehiculează ideea că, în condiţiile erei digitale, după cum arată publicaţiile La Repubblica și L'Espresso, mass-media devine puterea a şasea a planetei. Se sugerează astfel că, după cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia și China), presa este cea de-a şasea forţă a mapamondului. Ca alegorie, sună frumos şi chiar convingător. Ultimele dezvăluiri într-adevăr par să demonstreze că nimeni, indiferent de puterea politică, economică sau financiară de care dispune, nu se poate sustrage supravegherii populare. Că până şi dictatorii din cele mai izolate şi antidemocratice state sunt vulnerabili.  Acest fapt conturează o situaţie inedită pe glob, un nou modus vivendi care intervine magistral în disputa dintre societăţile deschise şi cele autoritariste. Dintre filosofia libertăţii şi filosofia supunerii. Dintre democraţie şi autoritarism.  Epoca noilor tehnologii informaţionale demonstrează capacitatea fulminantă a presei de a penetra frontierele care până mai ieri păreau imposibil de spart, de a face breşe în redutele cele mai betonate ale unor fortăreţe politice sau economice ce păreau de netrecut.  Totuşi, în umbra scandalului Panama Papers şi a performanţei excepţionale dovedite de mass-media se ascunde un fenomen nou, complex şi nemaiîntâlnit. În absenţa acestuia, ultimele anchete care zguduie în prezent lumea ar fi fost de neconceput.  Este vorba de o revigorare uimitoare a jurnalismului de investigaţie care a renăscut din propria cenuşă precum pasărea Phoenix. Încă nu demult acesta părea pe ducă. Unii jurnalişti şi cercetători proroceau chiar sfârşitul iminent al acestui tip de presă. Vocile scepticilor care îi preziceau moartea s-au înmulţit mai cu seamă în ultimul timp, odată cu agravarea problemelor presei tipărite, care a început să capoteze în faţa televiziunilor şi internetului.  Jurnalismul de investigaţie, fiind o ocupaţie complexă, riscantă şi extrem de costisitoare, de bună seamă în ultimul timp a bătut în retragere. Ziarele tot mai slăbite nu mai puteau să-şi permită luxul unor anchete dificile cu un deznodământ imprevizibil. Acestea erau neglijate şi de televiziunile care se văd silite să pună mai mult accentul pe spectacol şi divertisment. Nu este de mirare că, în această situaţie, presa de investigaţie în ultimul deceniu a început să se sufoce cumplit şi să cedeze teren. Părea că cei care îi anunţau decesul au dreptate. Din fericire, prognozele lor nu s-au confirmat.  Calea asocierii internaţionale După cum adesea se întâmplă în această lume, când specia, sub presiunea unor noi condiţii nefavorabile, se repliază pentru a se adapta la noua situaţie, şi jurnalismul de investigaţie, pomenindu-se la ananghie, şi-a luat o pauză pentru a-şi trage sufletul.  Calea aleasă pentru a supravieţui şi a se revigora a fost cooperarea, asocierea şi internaţionalizarea. Treptat, mai mult dintr-un instinct al autoconservării decât dintr-un calcul raţional, s-au înfiinţat un fel de cooperative ale presei investigative pe plan naţional şi cel mondial.  Tonul l-a dat mass-media din SUA, unde în 1989 jurnalistul Charles Lewis, un fost producător al canalului de televiziune CBS, a fondat Center for Public Integrity (CPI), o organizaţie nonprofit de jurnalism investigativ. Bazându-se iniţial pe sprijinul unor jurnalişti şi redacţii din Statele Unite, aceasta ulterior s-a extins peste hotarele ţării, fondând mai multe comunităţi independente ale presei de investigaţie, impulsionând astfel procesul de solidarizare şi asistenţă reciprocă a jurnaliştilor de investigaţie.  În aceste împrejurări, organizaţii nonguvernamentale ale presei investigative au apărut în Europa, dar şi în alte zone ale lumii. Republica Moldova n-a fost ocolită de acest proces. În 2003, a fost constituit grupul de presă numit Centrul de Investigaţii Jurnalistice. Şi acesta a fost doar începutul unui lung proces de reînnoire care a permis astăzi presei de investigaţie să compară într-o ipostază nouă.