Pentru a fi atins scopul procesului penal, este necesar ca acțiunile procesuale să fie realizate în strictă corespundere cu prevederile legale. Una din premisele realizarii acestui scop o reprezintă administrarea corectă și legală a probelor. Din momentul declanşării procesului penal şi până la soluţionarea definitivă a cauzei deduse judecăţii, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor şi, ca urmare a acestui fapt, putem afirma că întregul proces penal este dominat de problema probelor. Astfel această temă devine una stringentă și nelipsită de actualitate și importanță mai ales când se pune problema admisibilității acestora. Unul din cazurile când o probă este inadmisibilă este atunci când este obținută prin provocare, subiect care îl propunem spre analiză. Subiectul probelor obținute prin provocare se face a fi abordat, în special, în conjunctura realizării măsurilor speciale de investigaţie. Aşadar, la aprecierea unui comportament drept provocator este ineluctabil să se stabilească dacă iniţiativa de a săvârşi infracţiunea i-a aparţinut agentului statului, fără a se neglija însă trecutul infracţional al persoanei acuzate [1, 2]. În context, Curtea Europeană, în cauza Lalas c. Lituaniei, a punctat că una din împrejurările care necesită a fi luate în calcul la aprecierea existenţei sau lipsei provocării rezidă în identificarea faptului dacă persoana acuzată a fost implicată anterior în comiterea unor infracţiuni similare. Statuări asemănătoare au fost făcute şi în alte cauze. Pregătirea sau trecerea la realizarea actelor de executare constituie temei pentru efectuarea acţiunilor speciale de investigaţie. Suspiciunile goale nu pot constitui temei pentru realizarea acestor măsuri. Plus la aceasta, măsurile speciale de investigaţie trebuie efectuate în lipsa unei alternative. În context, în cauza Malininas c. Lituaniei Curtea Europeană a precizat că în cazurile în care elementele principale provin dintr-o operațiune sub acoperire, autoritățile trebuie să fie în măsură să demonstreze că au avut motive întemeiate de a recurge la realizarea operaţiunii respective. A.Eni subliniază: „Agentul sub acoperire are un rol pasiv în cadrul investigaţiei efectuate, şi anume, cel de prevenire şi descoperire a infracţiunii. Manifestul activ al acestuia în cadrul investigaţiei sub acoperire ar putea ridica probleme referitoare la provocarea de săvârşire a infracţiunii. Este necesar de remarcat, atunci când organele statale creează doar condiţiile favorabile săvârşirii unei fapte concepute de autorul ei, nu putem discuta de provocare. În schimb, atunci când se acţionează în vederea insuflării hotărârii infracţionale unei persoane, ce altfel nu ar fi săvârşit o astfel de faptă, instigarea îşi face simţită prezenţa. Cu privire la cele două activităţi, aparent similare, în doctrină se aduce următorul exemplu de disociere a acestora: „Dacă, de exemplu, faţă de un agent sub acoperire îmbrăcat în civil şi care se plimbă ca şi ceilalţi cetăţeni în cadrul unui cartier în care sunt comercializate droguri, se apropie un comerciant şi îi propune benevol să cumpere substanţe narcotice, atunci procurarea acestor substanţe de către agentul secret nu va fi catalogată drept provocare. În acest caz, comerciantul de droguri va fi tras la răspundere penală, deoarece agentul a acţionat în atare situaţie, în postura de cetăţean obişnuit, căruia i s-a propus să procure substanţe narcotice. În cazul în care agentul sub acoperire va da dovadă de iniţiativă în ceea ce priveşte vânzarea-cumpărarea substanţelor narcotice, comportamentul său va trece în unul interzis, fiind deci, unul provocator [3]. De asemenea, analiza legislatiei nationale procesual penale putem prezenta și propuneri de lege ferenda cu privire la temeiul legal al soluției adoptate de către procuror sau instanța de judecată, şi anume, completarea alin.(2) art.284 CPP cu următorul conținut: 3’) Fapta a fost săvârşită în urma provocării, facilitării sau încurajării bănuitului, învinuitului de către agenții statului sau de o persoană/e care a acționat în comun cu aceştia; şi completarea alin.(1) art.390 CPP cu următorul conținut: 5’) Fapta a fost săvârşită în urma provocării, facilitării sau încurajării inculpatului de către agenții statului sau de o persoanăle care a acționat în comun cu aceştia; în atare mod asigurându-se o examinare minuțioasă a cererilor ce au ca obiect pretinsele acțiuni de provocare atât de către procuror (la faza de urmărire penală), cât şi de către instanțele de judecată. İn practică a fost identificată atât implicarea temeiului precum că fapta nu a fost săvârşită de inculpat (art.390 alin.(1) pct.2) CPP), cu care nu suntem de acord, din motiv că în cazul achitării persoanei în baza acestui temei, organul de urmărire penală este obligat să continue urmărirea penală pentru identificarea făptuitorului – situație incompatibilă cu cazul provocării.