Obiectul investigației îl constituie discursul teatral ca loc al memoriei și ca mecanism al păstrării memoriei culturale, cercetare realizată în baza spectacolelor jucate pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, în special cele montate de regizorii Alexandru Cozub și Luminița Țâcu. Abordarea problemei este structurată pe o metodologie susținută de conceptele privind memoria culturală (J. și A. Assmann), memoria formelor artistice (A. Erll), memoria teatrului (G. Banu). Discursul teatral ca un construct instituțional al memoriei culturale se prezintă totodată și ca mod de autoidentificare a regizorului, actorului, spectatorului în raport cu acțiunea dramatică și cu viziunile despre lume ale receptorilor-spectatori. În urma analizei și interpretării spectacolelor montate de cei doi regizori se prefigurează modul de relaționare a memoriei culturale cu structura, genul, forma teatrală, respectiv cu semnificațiile mesajului discursului teatral. Constatăm că în viziunea regizorală a lui A. Cozub persistă, ca element definitoriu, forme protoscenice și ale teatrului antic, în special corul și „îmbinarea” lui în jocul scenic cu elementul folcloric, cu cel elegiac, reflectând, în același timp, relația dintre tragic și comic în existența umană („Cântec de leagăn pentru bunici”, „Pomul vieții”, „Casa mare”, „Păsările tinereții noastre”). Regizoarea Luminița Țâcu abordează diverse forme scenice: teatrul documentar („Copiii foametei”, unde sunt bine evidențiate tipurile de memorie „rece” și memorie „fierbinte”, după Jan Assmann), teatrul clasic („Romeo și Julieta”), teatrul psihologic, „intim” („Domnișoara Julia”). În stilul și în conceptul artistic al regizoarei se simte predispozitia spre o permanență a tragicului, sunt accentuate aspecte psihologice și psihanalitice. Specificul alegerii formei teatrale demonstrează identitatea regizorului, care relevă și faptul că scena este act al memoriei.