Este unanim recunoscut faptul că muzicii culte româneşti, spre deosebire de muzica ţărilor occidentale, aproape că i-au lipsit unele etape de dezvoltare (Renaşterea, Barocul şi Clasicismul). În acest fel, apariţia şcolii naţionale de compoziţie a reprezentat o adevărată cotitură, ce a condus la realizarea unui salt de la modal la tonal şi de la monodic la armonic. Liantul dintre cele două etape a fost reprezentat de folclorul muzical, element ce s-a regăsit aproape fără excepţie în creaţiile tuturor compozitorilor de muzică corală a acelei perioade. În creaţiile lui A. Flechtenmacher, C. Mikuli, E. Wachmann şi alţii, melodia populară era însoţită de un acompaniament pentru pian, realizat după regulile armoniei tonal-funcţionale. Pentru a respecta principiile armoniei clasice, deseori se operau modificări la nivelul liniei melodice, fiind considerate mult prea desuete şi exotice tocmai aspectele cele mai originale ale muzicii de provenienţă folclorică.