Folcloristul, etnograful și prozatorul basarabean Gheorghe V. Madan a desfășurat o prodigioasă activitate de colectare și editare a folclorul autentic românesc din Basarabia. Mânat de dorința a releva bogăția spirituală a basarabenilor, Gheorghe V. Madan culege, transcrie, redactează, publică diverse creații folclorice, printre care: poezia populară, basmul, legenda, cântecul popular în întreaga lui complexitate și varietate. Totodată, numeroase pagini din scrierile sale relevă datini și obiceiuri calendaristice și de familie, practicate în satele din partea centrală a Basarabiei, în care un loc aparte îi revine poeziei obiceiurilor de familie. Prozatorul a făcut și descrieri ale unor tradiții legate de alte sărbători calendaristice: Ignatul, Anul Nou, Boboteaza, Paștele, Sfântul Gheorghe etc., inclusiv ritualice (colinde, plugușoare). Acestea stau la baza unor povestiri, nuvele, schițe etnografice ca: Ignatul, Cu hăitul și la vergelatul de Anul Nou, Un Paști trist etc [Trofimov 2005]. În timp ce „Ignatul”, „Hăitul”, „Vergelatul” redau bogăția tradițiilor de iarnă, având ca pilon poezia obiceiurilor și a ritualurilor, capitolul „Obiceiuri și rânduieli”, publicat în întregime abia în 1989 în ediția îngrijită de Vasile Badiu „Văzute și trăite”, relevă cele trei ritualuri de trecere care încununează împreună etape esențiale ale vieții omului pe pământ – botezul, nunta, înmormântarea. Abordând în treacăt nașterea și rodina, autorul se oprește mai detaliat asupra botezului, care este, întâmplător sau nu, comasat cu cumetria. Precizările făcute de Gheorghe V. Madan, cu referire la numărul nașilor de botez („Fiecare prunc are de obicei 3-5 nași la botez”) și numărul invitaților la cumătrie („La masa cea mare de la cumătrie fiecare cumătru mai vine încă cu vreo doi gospodari prieteni poftiți de dânsul…”), prezintă un interes aparte pentru că, de fapt, redau specificul tradițiilor de la naștere ale populației locuitoare în zona Codrilor.Nunta – ca moment de vârf ar riturilor de trecere – este prezentată de către folclorist foarte detaliat, evidențiindu-se cele mai frumoase și sublime momente ale obiceiului. Schița Hai cu nunta! Cuconu nunu cel mare, rămâne un document etnofolcloric de o puternică rezonanță etică și morală [Corbu 1997]. În ea și-au aflat expresie experiența și înțelepciunea de veacuri ale poporului, în bună parte pierdute astăzi. Vorbind despre actanții din cadrul ritualului nupțial, Gheorghe V. Madan relevă locul deosebit pe care îl are nănașul. Folcloristul susține că „a fi nun mare la țară este o mare cinste”. Totodată, el remarcă diferența vădită între nănașul de la oraș și cel de la sat: „Că una-i a fi nun la oraș și alta a fi cuconu nunu mare la țară <…> Acolo toți îți fac cale și cărare. Toți te preamăresc și te măgulesc. <…> Și tot în fruntea mesei și în fruntea bucatelor. Toți închină și cinstesc în sănătatea sa. Toți îi sărută mâna. Și el se umflă atunci în pene și se bârzoiește, de parcă ar fi un adevărat domn” În chip ironic, Gheorghe V. Madan vorbește și despre atitudinea pe care o are comunitatea și nuntașii față de miri: „Chiar și tânăra pereche, flăcăul și fata, pe care îi cunună, se prefac în „cuconi”: cuconul mire și cucoana mireasă, oricât de tărchilă ar fi dânsul și oricât de toantă ar fi ea”. Analizând etapele ritualului de nuntă, Gheorghe V. Madan susține că „nunta începe în părțile Codrilor, dar și în întreaga Basarabie la mireasă și se sfârșeste la mire. La mireasă se începe pe la vremea mesei, în ajunul zilei de cununie, ceea ce se întâmplă de obicei sâmbăta spre duminică”. O deosebită valoare pentru cercetările folclorice și etnologice o are poezia și cântecele din cadrul ritualului nupțial, or astazi le avem înregistrare în număr destul de mic: cântecul miresei, cetărăturile din timpul dăruirii pocloanelor, urările, conocăria, iertăciunea, cântecele de la legătoare etc. Importanța teoretică a folclorului nuptial, prezentat de către Gheorghe V. Madan, rezidă și în originalitatea fragmentelor de cântec adunate. Cântecul miresei relatat de către folclorist se deosebește semnificativ de cântecele înregistrare de către alți folcloriști și etnografi, chiar dacă toate au la bază una și aceeași idee – soarta ce o asteapta pe mireasa în viitor: „Taci mireasă nu mai plânge/ Că la maică-ta te-oi duce,/ Când o face plopul mere/ Și răchita vișinele/… Plângi mireasă și suspină/ Că mergi în casă străină,/ Unde te-or mustra fără vină/ Și te-or bate fără milă./ Că mila de la bărbat,/ Tot cu pumnul după cap!” Potrivit lui Gheorghe V. Madan, veselia și buna dispoziție se datora, în mare parte, meselor copioase și bucatelor bine pregătite. Masa mare, ca element constituent al nunții, începe de regulă, după cum scria Gheorghe Madan, „cu câte trei rânduri de pahare de rachiu de fiecare mesean. După aceasta încep a veni mâncările; la început răciturile de porc și de pasăre, apoi sarmalele; după sarmale iahnia de porc și de pasăre cu praz sau ceapă, în care unii mai pun și smochine sau stafide. Vin apoi învârtita și plăcinta sau fideaua, apoi pilaful de orez cu bucățele de friptură de porc și găină deasupra”. Ceremonia se încheie cu găina friptă, dăruită nunului, și împărțită de către nună cu bucățica tuturor mesenilor, deoarece este purtătoare de noroc. Gheorghe V. Madan mai observă și normele de comportament și etichetă la masele comune „Bunăcuviința țăranilor de la codru cere ca să nu mănânci lacom, dar încetișor și să bine mâncarea. Să nu vâri bucăți mari în gură, să nu clefăiești, ci să rumegi ținând buzele gurii strânse. Să pui în gură din când în când, iar nu să înfuleci, parcă ar fi lucru de furat sau n-ai mai mâncat cine știe de când. Să stai la masă cu trupul drept, iar nu să te apleci pe coate deasupra farfuriilor. Să nu golești de tot farfuriile mari cu mâncarea, dar să mai lași și altora. Paharul cu vin să nu-l bei decât pe jumătate; că numai bețivii la crâșmă beau până la fund. Și când iei paharul în mână să știi a ura pe nunii și socrii cei mari, pe mire și mireasă; să te închini la toți mesenii și să rogi de la Dumnezeu ploaie și roadă pământului” [Madan 1989: 247]. Formulele de politețe și respect sunt pe cât de simple, pe atât de frumoase și pline de sens. Un mazil se adresează, de exemplu, nunului mare: „Să te văd sănătos, cucoane nun mare!... Mă închin în fața dumitale ca la un codru verde!... Să ne dea Dumnezeu ploaie și sloată devreme și rod îmbelșugat pământului! Să ne ferească de foc și de sabie dușmană în țară!... Să deie Dumnezeu gând bun împăraților și minte înțeleaptă cârmuitorilor!...Și la voia dumneavoastră a tuturora, cinstiți nuntași!...”[Madan 1989: 247]. Identificarea și descrierea tipurilor de bucate, dar și a normelor de comportament în cadrul meselor festive analizate de către folclorist, constituie o sursă de referinta pentru toate studiile ulterioare la această temă. Autorul își încheie schița pe o notă de regret: „Păcat că aceste frumoase obiceiuri acum nu se mai țin în întregimea lor ca odinioară” [Madan 1989: 251]. Grație multitudinii de idei, care se desprind din opera lui Gheorghe V. Madan, și originalității datelor prezentate, am putea aprecia remarcabila contribuție pe care o are opera folcloristului asupra dezvoltării în continuare a școlii etnografice românești.