Rezultatele prezentate se referă la retorică ca artă sau știință a comunicării plăcute și frumoase. Ea trebuie să convingă, sa influențeze auditoriul în așa fel încât ideile, trăirile și convingerile noastre să fie însușite de acesta, să devina indispensabile și să ia caracterul unor idei sau hotărâri proprii. Scopul cercetărilor este de a analiza, studia retorica în lumea contemporană, or, de multe ori ea nu reprezintă doar transmiterea de idei și gânduri. Trebuie să ajute la combaterea ideilor altor oratori. Arma retoricii în această luptă aprigă a persuasiunii este elocința. Convingerea se face prin argumentație bogată, riguroasă și vorbire plăcută. Retorica ajunge să capete o dimensiune din ce în ce mai pregnantă în viața oamenilor în ziua de astăzi prin publicitate, mass-media (fotografie, telegraf, radio, televiziune etc.). Principala consecință a acestei noi direcții de relație retorică-societate este faptul că recent termenul de retorică începe sa fie aplicat în sfere extra-lingvistice. Așadar, din ce în ce mai mult retorica devine dintr-o tehnică a limbajului o tehnică de discurs. Sensul retoricii non-lingvistice este de a analiza impactul persuasiv al comunicării non-verbale. De pildă, în ceea ce privește retorica vizuală a reclamelor. Nu este întâmplător ca, intr-o societate a imagisticii, funcția retoricii sa cunoască o extensie spre a îngloba și explica noul conținut socio-cultural al realității. În acest sens, retorica vizuală – ca domeniu de studiu relativ nou și care ține cont de noi coordonate ale unei noi societăți care trebuie sa-și asume și o nouă forma de persuasiune – se va preocupa de maniera de comunicare la nivelul imaginilor. Există două observații importante referitoare la obiectul ei de studiu. În primul rând, vom consemna faptul că retorica vizuală va pune accentul pe expresii senzoriale cu înțeles socio-cultural. În al doilea rând, acest mecanism este cumva lipsit de înțeles și funcționalitate estetice. El vine chiar în opoziție cu o dimensiune estetică a artelor vizuale și de design, de exemplu. Funcția retoricii vizuale e comunicațional-socială și nu valorică. Aceasta nu înseamnă ca ea refuza logica care spune că mesajul vizual care e plăcut din punct de vedere estetic are șanse mai mari de a convinge și a fi acceptat ca atare. Doar că sensul din spatele mesajului vizual nu e valoric la nivel pur estetic, ci preocupat de comunicare (prin imagini, simboluri, artefacte etc.). Enunțăm pe scurt două stiluri distincte de retorică contemporană, ambele plecând de la intenții de recuperare a vechilor structuri retorice. Se are în vedere poziția neo-aristotelică și cea neo-sofistică. Tiparul influențelor cultural-filosofice e semnificativ aici, in măsura în care discrepanța dintre acestea emulează controversa antichității la nivelul relaționării sofiști versus Aristotel. În timp ce neo-aristotelienii văd în retorică o utilitate fundamentală de studiu politic, susținătorii poziției neo-sofistice etalează pretenția extinderii obiectului retoricii la extra-politic, așadar la structurile mai largi, cumva nelimitate, ale comunicării și existenței sociale. Consecințele celor două poziții sunt limpezi: neo-aristotelienii vor ignora, prin operarea reducției la politică, diverse aplicații mai largi ale retoricii, în timp ce ceilalți, prin operarea extensiei la întreaga structură socială, vor pune în pericol chiar coerența obiectului retoricii. Chiar și talentul înnăscut poate deveni un capital mort daca nu este valorificat prin exerciții ce țin să perfecționeze, să cizeleze darul de la natură.