Deși la moment apărarea judiciară sau administrativă a drepturilor subiective civile pare a fi un lucru evident, acestea nu au fost întotdeauna căi general-recunoscute și acceptate. Însă, în toate timpurile existenței omului, ca participant la relațiile civile, a existat o formă universală, primară de apărare, născută ca reacție logică la acțiunile de încălcare și manifestată prin activitatea propriu-zisă a titularului de drept care săvârșea anumite acțiuni în restabilirea dreptului încălcat. Cel mai des, activitatea de sine stătătoare a titularului dreptului încălcat de a-și apăra dreptul este numită autoapărare. Deși acesta este un termen arhicunoscut, însuși conceptul juridic de autoapărare nu este definitiv clar până în prezent, autoapărarea fiind privită ca formă de apărare distinctă, ca metodă de apărare, și nu în ultimul rând, ca modalitate legală de săvârșire a unor fapte, care în mod firesc sunt ilicite. În vederea conturării conceptului de autoapărare, vom porni de la determinarea originii acestuia și a evoluției conceptuale în cadrul doctrinelor juridice. Însăși capacitatea persoanei de a reacționa de sine stătător la atentările drepturilor sale a fost recunoscută în toate timpurile și de toate legislațiile la diferite etape ale dezvoltării. În dreptul roman autoapărarea era privită ca ceva firesc, ce reiese din cursul normal al vieții și era identificată prin sintagma latină vim enim vi defendere omnes leges omniaque jura permittunt (de a respinge forța cu forța toate legile și drepturile permit)[1, p.194]. Astfel, inițial autoapărarea se identifică cu un drept natural, înnăscut, al persoanei de a răspunde cu forța în cazul aplicării forței. Viziunea respectivă a existat până la începutul sec. XVIII, când autoapărarea a început să fie considerată nu un drept înnăscut, dar ca rămășițe ale modalităților depășite de apărare bazate pe regula dinte pentru dinte, iar păstrarea acesteia era concepută ca atentare la autoritatea statului și subminarea puterii de jurisdicție a acestuia. Ulterior, autoapărarea bazată pe pornirile instinctive ale persoanei, criticată dur în condițiile unei societăți moderne, a evoluat într-o nouă formă numită autoapărare socială. Autoapărarea socială este identică după conținut, deoarece presupune activitatea de sine stătătoare a titularului de drept îndreptată spre apărare, însă diferă din punctul de vedere al legitimării acțiunilor acestuia. Autorul rus A. Fomin [2, p.35] delimitează următoarele trăsături esențiale ale autoapărării la noua sa etapă de evoluție, așa ca: 1. Autoapărarea este îndreptată atât spre apărarea contra altor persoane, cât și contra forțelor naturii. 2. Autoapărarea se bazează pe activitatea conștientă, rațională a persoanei. 3. Autoapărarea este o cale alternativă, persoana având posibilitatea de a alege și alte modalități de apărare. 4. Autoapărarea socială presupune existența unui interval de timp dintre încălcare și apărare, ceea ce o deosebește de autoapărarea instinctivă, care se manifestă imediat. Conceptul de autoapărare socială a dus la apariția și dezvoltarea unor părți constituite ale acesteia în concepte juridice independente așa ca autoapărarea drepturilor civile, extrema necesitate, legitima apărare. Prin urmare, dacă în privința definirii autoapărării lipsesc oarecare dubii, rămâne deschisă întrebarea privind natura juridică a acesteia. Incertitudinea formei juridice a autoapărării este generată, în primul rând, de reglementarea confuză a acesteia. Legiuitorul moldav neacceptând o viziune clară în privința naturii juridice a autoapărării, o reglementează diferențiat în cadrul Codului civil. Reieșind din prevederile art. 11 alin. (1) lit. f) al Codului civil, autoapărarea este recunoscută ca una din metodele de apărare. Cu toate că legiuitorul nu specifică prin care forme de apărare se aplică o metodă sau alta, totuși, la prima vedere, în cazul realizării unei forme de apărare, inclusiv judiciare sau administrative, se poate de aplicat autoapărarea, ca metodă de apărare. În lumina art. 11 al Codului civil, situația nu ar fi atât de gravă, dacă în art. 13 al Codului civil, legiuitorul moldav nu ar fi reglementat o autoapărare cu totul distinctă de cea din art. 11, în special specificând că, nu sunt ilicite acţiunile persoanei care (...) ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau (...) reţine persoana obligată (...) dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată. În sensul art. 13 Cod civil autoapărarea apare într-un aspect mai îngust, fiind restrânsă la legitimarea unor acțiuni, recunoscute în general ca ilicite, dar permise în vederea apărării dreptului. Reglementarea diferită a aceluiași concept de autoapărare îngreunează determinarea unor reguli universale ale autoapărării și creează opinii doctrinare diferite. Datorită reglementării în vigoare, doctrinarii autohtoni de drept material [3, p.142] identifică autoapărarea cu o metodă de apărare, recunoscând în aceasta un instrument aplicabil, fapt care decade acest concept din șirul formelor de apărare. Totuși, considerăm o asemenea identificare drept o expresie foarte îngustă a conceptului de autoapărare, expresie care nu exprimă multitudinea aspectelor autoapărării sociale, concluzie care o bazăm pe argumentele invocate infra. În primul rând, în doctrina juridică este practic general-acceptată ideea conform căreia autoapărarea este o modalitate de manifestare a activității de apărare propriu-zise, ceea ce identifică autoapărarea cu o formă de apărare. Conform autorului rus D. Meyer, [4, 301-302] autoapărarea este unul din felurile de apărare, în cadrul căreia titularul dreptului acționează de sine stătător, în comparație cu felurile jurisdicționale guvernamentale de apărare, în care acționează organele de stat. Totodată D. Meyer deosebea două modalități ale autoapărării și anume, legitima apărare, ca opunerea de rezistență contra acțiunilor de încălcare și samovolnicia, ca restabilirea de sine stătătoare a dreptului încălcat. Autorul rus C. Annenkov [5, p.144] califica autoapărarea ca o formă extrajudiciară de apărare a drepturilor, însă delimita samovolnicia ca formă de aplicare a dreptului (deci nu de apărare), iar legitima apărare ca o formă de apărare care poate fi aplicată nu doar pentru apărarea propriilor drepturi, dar și a drepturilor alor persoane. Un alt autor rus D. Carhalev, recunoaște în autoapărare o formă de apărare a drepturilor subiective, însă specifică că autoapărarea urmează a fi realizată conform modalităților specificate de lege [6, p.22]. Prin urmare, observăm că doctrinarii dreptului, în mare parte, recunosc în autoapărare o formă de apărare, specificând că aceasta este un fel al apărării extrajudiciare. Pe de altă parte, aceiași autori delimitează diferite laturi sau accepțiuni ale autoapărării în funcţie de finalitatea acțiunilor de apărare. Pornind de la Schema nr. 6, observăm că în anumite cazuri activitatea de autoapărare este identică exercitării conduitei prestabilite de conținutul dreptului subiectiv concret. Prin urmare, în cazul în care, conform art. 388 Cod civil, proprietarul terenului taie rădăcinile de arbori și arbuști ce au pătruns de pe terenul vecin, acesta, de fapt, nu soluționează amiabil un conflict, dar întreprinde de sine stătător anumite acțiuni admisibile, licite, prevăzute de legislație, care reies din conținutul dreptului subiectiv civil, cu scopul de a înlătura ingerințele aduse dreptului de proprietate. În același timp, autoapărarea urmează a fi privită ca o formă de apărare în măsura în care activitatea titularului este îndreptată spre soluționarea unui litigiu concret. În acest sens, vom deosebi autoapărarea ca formă de apărare în sens larg, care presupune săvârșirea de acțiuni licite îndreptate spre restabilirea dreptului încălcat și autoapărarea ca formă de apărare în sens îngust (legitima apărare) care presupune apărarea dreptului prin săvârșirea de acțiuni ilicite. Rezumând asupra celor expuse mai sus, vom distinge următoarele categorii juridice: 1. Autoapărarea ca formă generală, nejurisdicțională, de apărare a drepturilor subiective civile ce presupune activitatea de sine stătătoare a titularului de drept exercitată în cazul aducerii anumitor atingeri drepturilor sale subiective. 2. Autoapărarea ca o totalitate de acțiuni licite realizate de titularul dreptului subiectiv în cazul încălcării drepturilor sale. 3. Autoapărarea ca o totalitate de acțiuni ilicite, realizate de titularul dreptului subiectiv în cazul imposibilității apelării la altă formă de apărare, cu condiția iminenței pierderii posibilității de realizare a dreptului subiectiv, acțiuni pentru care acesta nu poate fi sancționat.