Acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege, o formă de realizare în viață a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, acțiunea civilă reprezintă un procedeu de transpunere a principiului accesului liber la justiție, așa cum acesta este reglementat la rang de principiu constituțional. În conformitate cu art. 20 alin. (1) din Constituția RM [1], accesul liber la justiție presupune că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Specific pentru procesul civil este faptul că apărarea judiciară a drepturilor subiective civile se realizează numai urmare a adresării în instanța judecătorescă. Adică, titularul dreptului subiectiv civil trebuie să sesizeze instanța de judecată pentru examinarea și soluționarea litigiului. Sesizarea ce se înfăptuiește printr-un act procedural, care, de regulă, se numește cerere de chemare în judecată. Având în vedere faptul că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, legislația procesual-civilă instituie anumite exigențe față de actul de sesizare a instanței judecătorești, precum și reglementează competența generală și jurisdicțională a instanțelor judecătorești, pe care trebuie să le respecte autorul sesizării. Însă acțiunea civilă nu trebuie înțeleasă restrictiv, în sensul că reprezintă doar activitatea reclamantului îndreptată spre apărarea dreptului său, întrucât acesta constituie o noțiune mai complexă, ce include în conținutul său și mijloacele de apărare a pârâtului în cadrul procesului civil. În general, mijloacele de apărare a pârâtului în cadrul procesului civil sunt: excepțiile procesuale, apărările de fond, acțiunea reconvențională. Așadar, dreptul pârâtului de a răspunde la pretențiile reclamantului se poate realiza prin invocarea unor excepții sau, după cum specifică legislația procesual civilă a Republicii Moldova, obiecții procesuale. Astfel, Codul de procedură civilă al Republicii Moldova utilizează noțiunea de ,,obiecții procesuale”, ceea ce condiționează utilizarea a doi termeni pentru aceeași instituție: obiecții și excepții procesuale. În literatura de specialitate [2, p. 279-280], s-a menționat, în acest sens, că „această dualitate se datorează faptului că legislația procesual civilă a Republicii Moldova, rămânând fidelă tradițiilor rusești, utilizează termenul de obiecții procesuale, pe când Codul civil al RM, care încearcă să scoată în evidență o terminologie specifică doctrinei române, se menționează termenul de excepție”. În plus, chiar și Codul de procedură civilă al Republicii Moldova utilizează aceste două noțiuni, de obiecții și excepții procesuale, în cuprinsul diferitelor norme. Ca, de exemplu, în cadrul art. 267 lit. e) CPC, se reglementează excepția de arbitraj, potrivit căreia instanța judecătorească va scoate cererea de pe rol dacă „părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar până la examinarea pricinii în fond pârâtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată”. Iar în cadrul art. 476 alin. (3)-(5) din CPC făcând referire la obiecțiile ridicate în procedura arbitrală, utilizează noțiunea de excepție („excepția de lipsă a competenței tribunalului arbitral”; „excepția de depășire a limitelor convenției arbitrale”). Deci, CPC RM nu este consecvent în utilizarea terminologiei juridice, în cadrul unor dispoziții întrebuințează noțiunea de obiecții, iar în cadrul altor norme folosește termenul de excepții. Etimologic, termenul „excepție”, care în limbajul comun desemnează situația de abatere de la regulă, provine de la verbul latin excipiore, care înseamnă a lua din, a împuțina, a anihila [3, p. 237]. După cum se menționează în literatura de specialitate [4, p.9-10], instituţia juridică a excepţiei a fost utilizată pentru prima dată în dreptul roman. Astfel, pentru romani, în procedura formulară, actio însemna dreptul de a pretinde în justiţie ceea ce ţi se datorează. Caracteristic pentru această procedură este „formula”. Aceasta indică problema de drept şi de fapt pe care judecătorul trebuia să o rezolve, precum şi ordinul de a condamna sau de a absolvi, după cum pretenţia reclamantului era verificată sau nu. „Formula” avea părţi principale – intentio, condemnatio, demonstratio – şi părţi accesorii – prescripţiile, excepţiile, duplicile, replicile, triplicile. Prin excepţie, pârâtul invoca elemente de drept sau de fapt care duceau la respingerea cererii, la amânarea urmăririi sau la diminuarea condamnării. Toate excepţiile erau folosite în dreptul roman ca mijloace de apărare ale pârâtului şi aveau ca fundament dreptul material (substanţial). Ele nu se întemeiau pe chestiuni procedurale. Existau însă şi unele excepţii întemeiate pe regulile de competenţă ale judecătorilor – fori declinatoria. În doctrina romană [5, p.116], excepția procesuală este definită ca mijlocul procedural prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul (în Republica Moldova acest subiect procedural poate apărea în cazurile prevăzute de lege doar în ipostaza de reclamant procedural) sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil și fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea și constituirea instanței, competența acesteia ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la acțiune ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea, urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea, respingerea ori perimarea cererii. Ulterior, această definiție a fost preluată și inclusă în cadrul noului Cod de procedură civilă al României în cadrul art. 245 [6]. De asemenea, CPC al României reglementează expres instituția de excepții procesuale: noțiunea, felurile excepțiilor procesuale, invocarea acestora și procedura de soluționare. Spre deosebire de legislația română, CPC RM, în pofida faptului că a creat o situație dualistă în privința folosirii termenilor de obiecții sau excepții, nu conține norme care ar reglementa explicit instituția excepțiilor procesuale, astfel că acestea urmează a fi deduse din dispozițiile normelor juridice. În general, invocarea unei excepții procesuale urmărește scopul de a întârzia sau împiedica judecarea cauzei civile. Prin intermediul excepției partea care o invocă dorește să evidențieze anumite lacune procedurale, care constituie o piedică formală pentru instanța judecătorească de a examina și soluționa litigiul în fond. Astfel, partea împotriva căreia a fost ridicată și admisă excepția, are posibilitatea de a reface actul defectuos și de a solicita din nou admiterea acestuia. Având în vedere cele expuse, considerăm impropriu procesului civil utilizarea termenului de obiecții procesuale (noțiune preluată și tradusă mot-a-mot din legislația procesual civilă rusă, unde se utilizează termenul de „возражения/процессуальные возражения”) și susținem ideea de rectificare a acestuia în excepții procesuale. De asemenea, pentru asigurarea celerității procesului civil din Republica Moldova este necesar de a reglementa în detaliu instituția excepțiilor procesuale în cadrul CPC: cum ar fi, felurile de excepții procesuale, procedura de invocare și soluționare a excepțiilor, efectele acceptării unei excepții procesuale etc.