În urma armonizării legislaţiei Republicii Moldova cu prevederile internaționale, libertatea religioasă implică, inter alia, libertatea de a adera sau nu la o religie, precum şi libertatea de a practica sau nu o religie. De specificat că credinţă se distinge de o simplă opinie ori idee, întrucât convingerile religioase presupun puncte de vedere care ating un anumit nivel de forţă, de seriozitate şi de coerenţă. Prin urmare, convingerea personală şi credinţa religioasă nu pot face obiectul niciunei restrângeri, atâta timp cât ele rămân în forul interior al persoanei. Orice sancţiune impusă individului pentru simplul fapt că are o anumită credinţă, fără să şi-o fi manifestat în vreun fel, nu poate fi admisă şi nu poate avea vreun scop legitim [1]. Dreptul unei persoane de a-și manifesta libertatea religioasă include posibilitatea acesteia de a avea parte de o anumită organizare religioasă care să corespundă concepțiilor sale. O distincție trebuie făcută între o activitate esențială pentru exprimarea unei religii sau convingeri și una care este doar inspirată sau chiar încurajată de aceasta [2, p.24-28]. Religia sau convingerea este, în esenţă, personală şi subiectivă şi nu trebuie să se refere neapărat la o credinţă construită în jurul unei instituţii, iar statul nu poate încerca să prescrie ceea ce constituie o religie sau o convingere şi că aceste noţiuni îi protejează pe atei, agnostici, sceptici şi neutri, protejându-i astfel pe cei care aleg să aibă sau nu credinţe religioase şi să practice sau să nu practice o religie [2, p.24-34]. Libertatea religioasă poate face obiectul doar limitărilor prevăzute de lege şi necesare în cadrul unei societăţi democratice, în interesul securităţii publice, pentru protejarea ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii, sau protecţiei drepturilor şi libertăţii celor din jur. În acest sens, scopul principal al articolului 9 din Convenție este de a preveni îndoctrinarea de stat a indivizilor prin asigurarea dreptului de a-şi menţine, de a-şi dezvolta, de a-şi perfecţiona şi în cele din urmă de a-şi schimba gândirea, conştiinţa şi religia. Toate acestea implică ceea ce adesea este numit forum internum [1]. Evidențiem că „convingerile personale” spre deosebire de opinii satisfac următoarele două criterii: convingerile trebuie să atingă un anumit grad de forţă argumentativă, seriozitate, coeziune şi importanţă; convingerea trebuie să fie compatibilă cu respectul pentru demnitatea umană. Cu alte cuvinte, convingerile trebuie să se refere la un aspect important și substanțial al vieții și comportamentului uman, de asemenea, să fie considerate demne de a fi protejate în societate. Convingerile care susţin sinuciderea asistată sau preferinţele lingvistice sau eliminarea rămăşiţelor umane după deces nu sunt incluse în definiţia conceptului de convingeri utilizat în cadrul dispoziţiei art.9 din Convenție [3, p.225]. Pluralismul religios se referă la grupuri ce împărtășesc anumite convingeri comune, indiferent de faptul dacă este o sectă religioasă, ezoterică sau spirituală. Totodată, o atenție deosebită prin utilizarea de proceduri penale și civile trebuie acordată protecției celor mai vulnerabile persoane, în special copiilor, împotriva practicilor ilegale care se produc în numele grupurilor religioase, ezoterice și spirituale (relele tratamente, viol, neglijență, îndoctrinare prin spălarea de creiere și nonînscriere la școală). Totodată, pluralismul religios presupune poziția neutră a statului și protecția egală în fața legii a tuturor persoanelor, fiind garant fundamental împotriva oricărei forme de discriminare. Mai mult, pluralismul religios se referă la grupuri ce împărtășesc anumite convingeri comune, indiferent de faptul dacă este o sectă religioasă, ezoterică sau spirituală. Dreptul de a face prozelitism prin încercarea de a convinge pe alții să se convertească la religia altuia nu este unul absolut și poate fi limitat în cazul în care statul poate demonstra că acest lucru se bazează pe considerente de ordine publică sau de protecție a persoanelor vulnerabile împotriva exploatării nejustificate. Sancționarea membrilor individuali ai cultelor religioase neînregistrate, pentru practicarea religiei prin rugaciuni sau prin alte metode, nu este compatibilă cu Convenția, prin contrast, aceasta ar duce la excluderea minorităților religioase care nu sunt formal înregistrate și la faptul că statul poate dicta unei persoane ce trebuie ea să creadă. Libertatea unui individ de a deţine sau de a-şi schimba ideea este un drept absolut [4]. Cu siguranţă, unui individ trebuie să i se permită posibilitatea de a renunţa la o credinţă sau comunitate religioasă. Forţarea unui individ de a-şi dezvălui convingerile sale constituie încălcarea art.9 din Convenție, nimeni nu poate fi obligat să-şi dezvăluie gândurile personale sau aderenţa la o religie sau credinţă [5, p.8-10]. Specificăm că învățăturile spirituale pure nu constituie prozelitism chiar și în cazul în care se vor dezvălui și se vor arăta erorile unor alte religii, precum și în cazul ademenirii posibililor ucenici de partea ei, care își abandonează religiile originale potrivit propriei lor voințe, pentru că învățătura spirituală de fapt se efectuează în mod liber și fără obstacole. În afara acestor învățături spirituale care pot fi prezentate liber, orice tentativă de a determina ucenicii unei alte religii dominante prin intermediul unor metode ilegale sau amorale constituie prozelitism. Pentru a înțelege conținutul libertății religioase, vom aduce claritate în terminologia aplicată. Confesiunea este o organizaţie a unui grup de credincioşi. Prin cult religios înţelegem constituirea unui ceremonial pe baza unei doctrine în vederea asistenţei religioase sau satisfacerii dorinţei credincioşilor acestui grup. Majoritatea cultelor îşi intitulează locaşul de cult biserică; altele, casă de rugăciune sau, simplu, adunare, sinagogi şi săli speciale pentru desfăşurarea ceremonialului, geamiile, recunoscute după minaretul specific. Totodată, secta este o grupare de creduli sui-generis nemulţumiţi de confesiunea sau cultul lor şi a căror doctrină este pseudofilosofică sau eretică. Fenomenul sectar este comun mai ales mişcărilor socioreligioase. Ajungem la concluzie că cultul este un termen mult mai dificil de circumscris într-o definiţie decât cel de sectă. Termenii sectă şi cult sunt destul de dispreţuitori şi par să implice o judecată mai curând. Un cult, spre deosebire de o sectă, adoptă credinţe şi practici religioase radical noi, care sunt frecvent considerate ca o ameninţare la adresa valorilor fundamentale şi normelor culturale ale societăţii în ansamblul său [6]. În consecinţă, persoanele care fac parte din culte manifestă frecvent un comportament antisocial şi nevrotic. Reţinem de aici că, spre deosebire de sectă, un cult propune o doctrină radical diferită de cea tradiţională a mediului în care activează. Luând în considerare însemnătatea semantică a expresiilor teologice analizate supra, remarcând caracterul discriminator și peiorativ (defavorabil, depreciativ, disprețuitor) al acestora, am concluzionat că oferirea priorității uneia din aceste expresii ar duce la o atingere gravă a libertății de religie și de conștiință a persoanei, discriminând pe unii și acordând superioritatea altor persoane (care sunt adepții religiilor „tradiționale” și dominante) în funcție de criteriul religiei, ceea ce ar contravine legislației naționale și celei internaționale exprimate în Politica nediscriminatorie a Statului și a organismelor internaționale [7, p.2-3]. Pentru a înlatura aceste divergențe semantice impuse de sociologie și teologie aflată în disconcordanță cu cerințele legislației laice, propunem spre utilizare pe viitor în știința criminologică a conceptului de „confesiune religioasă”, care, din punct de vedere semantic, desemnează mărturisirea unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime de conotație religioasă. În opinia noastră, din punct de vedere criminologic, pentru a identifica o devianță religioasă (de exemplu, fenomenul de extremism religios sau criminalitate religioasă), nu este neapărat ca această confesiune religioasă să fie recunoscută drept cult religios în sensul legislației în vigoare. Atenționăm că, potrivit prevederilor legislative, cultul religios este o structură religioasă, cu statut de persoană juridică, ceea ce nu corespunde conceptului criminologic al confesiunii religioase care se impune a fi mai larg și depășește definiția legislativă a cultului. Așadar, o confesiune religioasă în sensul criminologic poate fi și neînregistrată. Motivele noastre sunt următoarele: pericolul social pe care îl implică extremismul, devianța sau criminalitatea religioasă depinde de conținutul de facto deviant și prejudiciabil al învățăturii, precum și de caracterul metodelor agresive și abuzive aplicate pe parcursul activității sale de către o confesiune religioasă față de discipolii săi sau de societate, în întregime. Prin urmare, viața, integritatea fizică sau psihică, libertatea religioasă a unei persoane, pe de o parte, precum și securitatea publică, pe de altă parte, pot fi puse în pericol din partea unor confesiuni religioase indiferent dacă sunt recunoscute culte religioase sau nu.