Activismul judiciar se referă la dorinţa instanţelor judecătoreşti de a elabora politici, atunci când guvernul nu poate sau nu doreşte să o facă. Acest activism poate fi perceput ca fiind un transfer al puterii decizionale de la legislativ, guvern sau administraţia publică, către instanţele de judecată. Activismul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene semnifică implicaţiile în domeniul politicilor Uniunii Europene, pe care Curtea le realizează în procesul exercitării rolului său de interpretare a dreptului UE. Astfel, în conformitate cu art.19 al Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE), Curtea „asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor” [4]. Există mai multe abordări pe marginea acestui subiect. Unii susţin că instanţele, prin natura funcţiilor lor, nu pot acţiona în calitate de legiuitori. Alţii văd activismul judiciar ca pe o „judicializare” a politicilor. În cazul de faţă însă, nu contează foarte mult definiţia „activismului judiciar”, ci răspunsul la întrebarea „Cum ar trebui să fie înţeles activismul judiciar al Curţii de Justiţie a UE?”  Activismului judiciar al Curţii de Justiţie a UE îi sunt aduse multe critici, Curtea fiind învinuită de distorsionarea echilibrului „drept/lege-politică”. Mai mult decât atât, prin această practică, Curtea ar atenta la autonomia politică a statelor-membre ale UE, iar mecanismul limitat al instituţiilor UE de a exprima un răspuns politic în privinţa hotărârilor sale fortifică şi mai mult rolul Curţii în calitate de actor politic [3, 4]. Dacă e să analizăm activismul Curţii de Justiţie a UE din această perspectivă, apare o altă problematică. Este oare atât de influentă Curtea de Justiţie în raport cu statele-membre şi instanţele naţionale, sau există suficiente mecanisme pentru limitarea puterii Curţii şi realizarea unui transfer al activismului spre instanţele naţionale, conferindu-i un context naţional? Se presupune că însăşi procedura preliminară, reglementată de art.267 al Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene (TFUE) [4], în cadrul căreia se realizează majoritatea „exerciţiilor de interpretare”, ar fi şi limita puterii de influenţă a Curţii de Justiţie.  Art.267 TFUE este utilizat ca un instrument pentru dezvoltarea infrastructurii ordinii juridice a UE. Instanţele naţionale trebuie sa aplice prevederile dreptului UE, de aceea este esenţial ca acestea să interpreteze în mod uniform dreptul UE. Prin urmare, cele mai multe cazuri care implică legislaţia UE sunt decise în sălile de judecată a instanţelor naţionale, fără o acţiune preliminară adresată Curţii Europene de Justiţie. Influenţa Curţii cu privire la aceste cazuri este, de multe ori, supraevaluată. Dreptul UE nu este exact şi se bazează pe principii fundamentale flexibile, cum ar fi principiul proporţionalităţii, care acordă instanţelor o marjă largă de discreţie. Dacă judecătorii naţionali aplică aceste norme flexibile într-un mod prointegraţionist, atunci anume această metodă de aplicare determină măsura în care principiile fundamentale ale dreptului UE au un impact direct asupra sistemului juridic şi a legislatorului naţional. Rolul Curţii aici este important, dar limitat. Putem constata următoarele în acest caz: Curtea permite şi încurajează deciziile judecătoreşti naţionale prointegraţioniste, însă nu are o influenţă absolută. De aceea, activismul judiciar ar trebui să fie realocat, de la Luxemburg, spre instanţele naţionale [2, p.79].  Patru domenii ale dreptului UE, care sunt de o mare importanţă socială şi juridică, precum şi în privinţa cărora Curtea a fost acuzată de activism, sunt: libera circulaţie, legislaţia anti-discriminare, normele referitoare la interpretarea directivelor şi normele privind despăgubirile pentru încălcarea legislaţiei UE. În toate aceste domenii, conceptele juridice fundamentale sunt imprecise şi susceptibile la diverse interpretări. Ambiguitatea acestor domenii de drept este o trăsătură comună a legislaţiei UE, care rezultă din caracterul flexibil şi incomplet al acordului dintre statele-membre ale UE, reprezentat de Tratatele UE. Statele-membre au realizat un acord imprecis, din motive politice şi juridice, şi se confruntă cu consecinţe juridice imprecise. Cu toate acestea, gradul de deschidere a normelor, de asemenea, are tangenţă şi cu contextul în care legislaţia UE se aplică [2, p.80]. Prin urmare, putem constata că în condiţiile în care însăşi statele-membre au decis caracterul flexibil al normelor UE, iar interpretarea acestora se realizează în mare parte, la momentul aplicării dreptului UE, de către instanţele naţionale, acestea din urmă au suficiente instrumente şi posibilităţi de a se implica şi de a realiza „activismul judiciar” în materia dreptului UE, iar Curtea de Justiţie nu are acea putere supranaturală şi influenţă absolută, de care este învinuită.  Din câte am văzut mai sus, puterea Curţii este limitată de competenţa instanţelor naţionale de a aplica dreptul UE, precum şi de caracterul imprecis şi flexibil al normelor dreptului UE. Care este, atunci, rolul Curţii în cadrul competenţei de interpretare a legislaţiei UE? Dacă este să analizăm rolul acesteia din perspectiva ştiinţelor politice, atunci „activismul judiciar”, exercitat de Curte este abilitatea de a da o formă dreptului UE şi de a intensifica astfel procesul de integrare în domeniul legislativ, iar Curtea este un „actor raţional”, şi un „actor politic”.  Cele mai importante dezbateri teoretice privind rolul Curţii de Justiţie au început în anii 1990, atunci când doctrinele de integrare europeană, neoraţionalistă şi neofuncţionalistă, iar mai apoi, liberal inter guvernamentală şi supranaţională, au recunoscut rolul şi influenţa tot mai puternică a Curţii de Justiţie. Aceste teorii importante au decis să explice rolul Curţii prin intermediul teoriilor integraţioniste care au fost deja testate pe arena politică. Se părea că o astfel de abordare era una firească, iar Curtea era văzută ca un actor politic supranaţional, alături de Comisia sau Parlamentul, care promovează intens o integrare mai profundă. Această percepţie a fost pusă la dubii de unii autori, prin intermediul conceptului de „context al raţionalului” [4, p.17]. Aşadar, cu ajutorul unui astfel de concept, Curtea nu este privită doar ca un simplu actor politic, iar accentul trece de la politic spre lege. Contextul raţionalităţii nu este altceva decât o formă de argumentare care depinde de circumstanţe, de un anumit context. Deci, ar fi greşit să spunem că Curtea ar fi doar un actor raţional, care îşi argumentează raţionamentele pe baza unor interese politice. Concluziile Curţii trebuie să fie argumentate şi justificate de prevederile legislaţiei, precum şi de contextul în care aceasta se aplică. Întrun înţeles contextual, putem afirma că raţionalitatea este un proces dinamic, care depinde de context; nu este un proces mecanic şi nu este direct transferabil altor contexte; are un efect de stabilizare şi limitare asupra argumentării juridice prin încadrarea acesteia într-un context etc. [4, p.20].  În lumina tuturor limitărilor aduse „activismului judiciar” al Curţii de Justiţie: normele şi principiile flexibile ale dreptului UE, competenţa de aplicare a dreptului UE de către instanţele naţionale ale statelor-membre, precum şi încadrarea acestui „activism” într-un context care ar trebui să urmeze logica şi limbajul dreptului UE, nu putem percepe Curtea ca pe un actor politic, cu o alură negativă. Curtea, de-a lungul anilor, asigură respectarea dreptului UE în interpretarea şi aplicarea Tratatelor, chiar dacă apelează şi la „activismul limitat” de care dispune. Importanţa atitudinii sale proactive constă în rezultatul atins: facilitarea procesului de integrare legislativă în cadrul Uniunii Europene.