Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu pro­b­le­matica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante tran­sfor­mări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate do­me­niile. Vârsta copilăriei este perioada accentuării personalității, sta­bi­li­zării principalelor ei structuri psihice, este începutul fazelor ado­les­ce­n­­tine și de constituire a liniilor de perspectivă ale vieții.Aceste începuturi sunt pline de elemente calitative noi, deseori dra­m­­a­­tice, ceea ce au făcut ca copilăria să devină subiect frecvent al cer­ce­­tărilor științifice. Una dintre cele mai importante laturi ale formării co­­pilăriei este familia, pentru că încă din primii ani de viață inițiatorii unei relații sunt părinții. Atmosfera pe care o creează devine primul me­­­­diu de creștere şi dezvoltare din punct de vedere intelectual, mo­ti­va­­­ţio­nal, afectiv, estetic şi moral. Cel mai important element în dez­vol­­­tarea co­pilului devine însuși stilul de educație pe care îl exercită pă­­rintele în re­lația cu copilul său. Ceea ce înseamnă că de com­por­ta­men­­tul său va de­pinde comportamentul copilului său, așadar orice gest, atitudine, me­saj sau comportament al părintelui determină un răs­­puns al copilului, răs­puns care, la rândul său, determină o reacție a adultului.În momentul actual ne întâlnim tot mai mult cu părinți care se plâng de relațiile lor cu copilul, considerând că aceasta este o prob­le­mă a co­pi­lului său, neținând cont de schimbările care intervin la tre­ce­rea anilor. Ba­za relației părinte-copil este însăși comunicarea. O importanţă deo­­sebită în comunicarea cu copilul o reprezintă alegerea celui mai bun ca­­nal de comunicare, mijlocul fizic prin care comunicarea îm­pu­ter­ni­ceş­te individul să-şi ajusteze empatia.Ea, comunicarea, apare ca o capacitate, cu program ereditar, peste ca­re se clădeşte viitorul comportament empatic, o trăsătură de per­so­na­li­tate ce poate atinge valenţele aptitudinale, prin intermediul căreia co­pi­lul poate înţelege, cunoaşte şi prezice conduitele altuia. Asta fiind o trăsătură facilitatoare interacţiunii sociale şi a per­for­ma­n­ţei sale.Este admisă următoarea idee că la baza dezvoltării stilurilor de comunicare la copii stă stilul parental exercitat în cadrul familiei, fii­ndcă un stil de educație bun exercitat oferă primul model pentru com­por­tamentele sociale viitoare prin imitaţie şi interacţiune, oferă iden­ti­ta­­te copilului, stimulează cadrul de dezvoltare a individualităţii. Im­plicarea copilului în relaţie trebuie stimulată de către adult.Răspunsul dat de adult la intenţiile sale de comunicare, capacitatea de a-i capta atenţia, de a susţine dialogul şi de a-l stimula, dar şi timpul pe care îl acordă acestei interacţiuni sunt foarte importante pentru co­n­s­o­lidarea achiziţiilor şi dezvoltarea copilului.Relaţia dintre adult şi copil este o relaţie inegală, adultul având o po­ziţie de putere. De aceea, adultul trebuie să fie capabil să creeze o relaţie de încredere şi respect cu copilul. O modalitate de a dovedi respect este aprecierea unicităţii copilului, a valorilor sale, a sen­ti­men­te­lor pe care el le are. Acest lucru nu subminează autoritatea adultului în faţa copilului, ci o consolidează. El, stilul parental, canalizează ori­ca­re acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a co­pilului. Părinţii sunt primii educatori ai copilului, iar pentru a avea suc­ces, este necesar ca ei să fie conştienți de responsabilităţile pe care le au cu privire la copil şi la nevoile acestuia.Studiile au arătat că părintele bun este acel părinte care reuşeşte să în­țeleagă şi să răspundă adecvat nevoilor copilului său şi care în­cu­ra­jea­ză autonomia copilului, chiar de la o vârstă fragedă, arătând respect pen­tru individualitatea copilului. Analizându-se relaţia dintre stilul pa­ren­tal şi comunicarea copilului, s-a constatat că relaţiile permisive de­ter­mină comportamente imprecise, ascultare si neascultare, relaţiile au­­to­ritare se asociază cu obedienţa, lipsa de iniţiativă şi respect de sine, iar cele supraprotective tind să ducă la comportamente pasive, de­­pe­n­de­nţă şi lipsa de reacţie.Așadar, stilul de educație este definit prin raportare la practicile edu­ca­tive, la modul specific de realizare a educației, indiferent de con­tex­tul, de caracterul instituționalizat și nu al procesului de educație.Astfel, stilul de educație este considerat un model de compor­ta­ment relativ-stabil care se caracterizează prin practici tipice educative și de in­struire. Părinții folosesc diverse tehnici de creștere a copilului.În general, părinții pot fi descriși în termenii anumitor dimensiuni ca și caldură, restrictivitate ș.a., toate acestea integrate curprind stilul de ed­ucație. Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând na­tura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se rea­li­zea­ză procesul educaţiei. Analiza acestui aspect se poate realiza şi în fun­cţie de următoarele determinante [6]:• socioculturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele cul­tu­rale şi educative generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gra­dul de cultură, condiţia socială, structura familiei etc.;• socioeconomice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi;• psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici da­­te de personalitatea părinţilor şi a copiilor din familie;• psihologice – interindividuale, care se descriu în funcţie de modul de relaţionare tipic în familie şi de tradiţia interiorizată a modelelor cul­tu­rale şi educative.Definirea stilului de educație și distingerea stilului de educație, ur­m­ea­­ză, de cele mai multe ori, în literatura de specialitate și în cer­ce­ta­rea con­cretă, ca fiind un produs nemijlocit al interrelației și conexiunii in­ver­se dintre trei variabile ce țin de conduita și competența parentală: prin­cipia, autoritate și acțiuni [4]. Educația în familie este considerată, în cadrul raporturilor dintre generații, ca fiind un proces de socializare a tinerei generații condus de către adulți. Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul edu­­ca­tiv al acesteia. Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al ac­ţi­unilor educative în familie, amprenta subiectivă care carac­te­ri­zea­ză me­diul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta es­te în principal dependent de stilul parental, cu care se con­fun­dă de multe ori.Stilul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra co­pii­­lor şi este o unitate armonică sau dizarmonică între stilurile per­so­na­le de acţionare ale celor doi părinţi. Există o multitudine de deter­mi­nante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă la coordonatele ex­te­ri­oa­re şi la variabilele interne ale vieţii de familie. O serie de specialişti con­sideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de in­flu­en­ţă ale familiei se pot identifica cu stilul educative [1].Stilul parental este platforma pentru înțelegerea rezultatelor co­pii­lor. Originea termenului de „parentalitate” este verbul latin „parere”, care sem­nifică a da naştere, a dezvolta sau a educa. De aceea, ter­me­nul „pa­ren­talitate” se referă mai degrabă la activitatea şi procesul dez­vol­tării şi edu­cării decât la persoana care „face acea activitate”, şi anu­me, pă­rin­tele [3]. Reflectă un proces, o activitate şi o interacţiune rea­li­zată de ad­ulţi cu copiii, însă nu neapărat proprii lor copii.„Stilul parental” clarifică faptul că rolul de părinte este îndeplinit în con­­formitate cu stilurile parentale diferite, care oferă indicatori pa­ren­ta­li puternici, care pot influenţa existenţa copilului şi indică copilului re­zultatele sale în cadrul unui spectru larg al dezvoltării copilului.Ca și conceptul de „stil” [2] din artă, putem distinge mai multe sem­ni­ficații ale termenului de „stil educativ”. O prima categorie de sem­ni­fi­cații sunt cele referitoare la coordonatele prioritar subiective sau obi­ec­tive:a) semnificația normativ-axiologică, prin care stilurile se referă la nor­mele și valorile care structurează, orientează și sancționează prac­ti­ci­le educative în familie (de ex.: stilul autoritar, permisiv s.a.);b) semnificația descriptiv-apreciativă sau comparativă, după tipul de familie considerat în raport cu criterii demografice (de ex.: stilul ur­ban, stilul rural), istorice (stil tradițional, stil modern, stil contem­po­ran). A doua categorie de semnificații sunt în raport cu coordonatele ca­re de­no­tă gradul de extensie al stilurilor.Unii autori, precum Newbergers în teoria de dezvoltare social-cog­ni­tivă (1980), susţin că experienţa parentală schimbă oamenii mai ales în mod inconştient. Rolul parental afectează identitatea personală şi sen­sul existenţial fundamental, influenţând astfel întreg cursul vieţii.Newberger (1980) subliniază că părintele, asemenea copilului, cre­şte în ceea ce priveşte rolul său şi recunoaşte că relaţia şi rolul sunt sta­bi­lite nu numai prin îndeplinirea nevoilor copilului, ci mai ales prin cău­ta­rea unor modalităţi de a echilibra propriile sale nevoi, pentru ca toate ne­voile să poată fi îndeplinite în mod responsabil.Astfel, pot fi semnificații ale stilului familial de viață și de educație ca­re selectează caracteristicile particulare, specifice, individuale, pentru anu­mite familii sau care se referă la caracteristicile generale ce identifică anumite categorii de stiluri, modele de practici educative în fa­milii foarte diferite din perspectivă demografică, istorică.Majoritatea autorilor sunt de părerea ca stilul de educație în familie con­stituie un patern general de creștere a copilului de un părinte, definit prin combinația caldură și control pe care acesta o oferă copilului [5].De aceea „stilul parental” clarifică faptul că rolul de părinte este în­de­plinit în conformitate cu stilurile parentale diferite, care oferă in­di­ca­to­ri parentali puternici, care pot influenţa existenţa copilului şi indică co­pilului rezultatele sale în cadrul unui spectru larg al dezvoltării co­pi­lu­lui [6]. Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând na­tura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se rea­li­zea­ză procesul educaţiei.Deci, stilurile de educaţie în familie şi stilurile de comunicare la co­pi­ii rămân o sursă de îmbogăţire şi diversificare a vieţii, având un pro­fu­nd caracter particular individualizat, fiind mai mult sau mai puţin dez­vol­tat, de la caz la caz, la diferite perioade de vârstă. Cercetările cu pri­vi­re la comunicare au relifiat că: comunicarea este o însuşire comună a tu­turor oamenilor, având la bază predispoziţii ereditare.Încrederea reciprocă şi respectul în climatul familial sunt esenţiale. În orice relaţie, îndeosebi, în calitate de părinţi, nu putem cere copilului ce­va ce noi înşine nu putem oferi în relaţia dată.