Problema Kosovo este un subiect de actualitate pentru ştiinţa istorică datorită implicaţiilor pe care criza kosovară le-a produs asupra securităţii regionale, cât şi asupra fenomenului separatismului teritorial. Cazul Kosovo a deschis „cutia separatismelor” în spaţiul european, stabilind un precedent periculos pentru alte regiuni separatiste, precum Transnistria, Crimeea sau Catalonia. Criza din regiunea sârbească Kosovo izbucneşte în anii ’80 ai secolului trecut şi se înscrie în contextul general al problemei iugoslave. Originile problemei Kosovo se regăsesc în specificul structurii etnice a provinciei sârbeşti: cca 90% din locuitorii Kosovo sunt albanezi musulmani, în timp ce sârbii constituie mai puţin de 10% din totalul populaţiei. Animozităţile dintre aceste două grupuri entice persistau de secole. O relativă aplanare a disputelor interetnice s-a produs în timpul dictaturii liderului comunist iugoslav Tito prin acordarea unei autonomii largi provinciei Kosovo. Însă, odată ce Belgradul adoptă în anii ‘80 o retorică naţionalistă şi discriminatorie faţă de albanezii din regiune şi suprimă autonomia Kosovo în anul 1989, tensiunile dintre provincie şi centru escaladează. Albanezii îşi instituie un stat paralel cu instituţii proprii, iar prin referendumul din 1992 se pronunţă pentru independenţa Kosovo, care însă nu este recunoscută de Belgrad în virtutea faptului că Kosovo era o simplă regiune a Serbiei şi nu o republică, cum a fost cazul teritoriilor ce şi-au dobândit independenţa în procesul dezmembrării Iugoslaviei. În aşa fel, Kosovo rămâne în componenţa Serbiei, care alături de Muntenegru formează noua Republică Federală Iugoslavia. Această situaţie duce la amplificarea tensiunilor dintre Kosovo şi Belgrad şi generează războiul civil din anii 19981999, ce s-a dovedit a fi o adevărată campanie de teroare îndreptată împotriva albanezilor kosovari. Pe parcursul conflictului, ONU s-a implicat activ, din punct de vedere diplomatic, în procesul de soluţionare a crizei, adoptând o serie de rezoluţii menite să pună capăt violenţelor şi să asigure respectarea drepturilor omului. Printre acestea, o importanţă deosebită prezintă Rezoluţia nr. 1244, adoptată de Consiliul de Securitate la data de 10 iunie 1999. Respectiva rezoluţie a încheiat ostilităţile dintre părţi şi a reglementat situaţia postconflict. Rezoluţia cuprindea câteva prevederi esenţiale, precum: reafirmarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia, acordarea provinciei Kosovo a dreptului la o autonomie substanţială şi la autoguvernare, cât şi instituirea în regiune a unei prezenţe internaţionale civile şi de securitate sub auspiciile ONU. În perioada postconflict, ONU şi-a asumat rolul de a administra provincia prin intermediul Misiunii de Administraţie Interimară în Kosovo (UNMIK), în sarcina căreia intra protejarea drepturilor populaţiei albaneze din regiune, construirea unui sistem politic stabil şi asigurarea negocierilor dintre Kosovo şi Belgrad cu privire la statutul provinciei. Contribuţiile aduse de ONU la soluţionarea problemei pot fi apreciate ca fiind mixte. Pe de o parte, ONU a înregistrat succese importante precum readucerea stării de pace în regiune şi restabilirea ordinii. Pe de altă parte însă, ONU a suferit şi eşecuri. Organizaţia a fost marginalizată în sensul unei intervenţii militare directe în zona de conflict de către trupele NATO, care au devenit garantul securităţii în Kosovo. De asemenea, nici tratativele dintre delegaţiile kosovară şi sârbă sub monitorizarea ONU nu au reuşit, impasul fiind cauzat de poziţiile intransigente adoptate de ambele părţi: Kosovo insista asupra recunoaşterii independenţei sale, în timp ce Serbia excludea o asemenea opţiune. În aceste condiţii, la 17 februarie 2008, Kosovo îşi proclamă în mod unilateral independenţa statală în baza Planului Ahtisaari, ce impunea tânărului stat anumite condiţii în schimbul recunoaşterii independenţei, precum: menţinerea prezenţei internaţionale în regiune şi interzicerea unirii cu Albania. Poziţia comunităţii internaţionale faţă de declaraţia unilaterală a independenţei Kosovo a fost împărţită, situaţie ce se reflectă şi în Consiliul de Securitate al ONU, unde dintre cei 5 membri cu drept de veto: trei (Statele Unite, Regatul Unit şi Franța) au recunoscut declarația de independență, în timp ce Republica Populară Chineză și-a exprimat îngrijorarea şi îndemnul asupra continuării negocierilor precedente, iar Rusia a respins declarația, considerând-o ilegală. Cu permisiunea Adunării Generale, Serbia a sesizat în scurt timp Curtea Internațională de Justiție cu privire la legalitatea proclamării independenţei Kosovo. Principalul argument al Serbiei a fost că Rezoluţia nr. 1244, care recunoaşte integritatea teritorială a Serbiei şi prevede modificarea statutului Kosovo doar prin negocieri, este încă în vigoare şi nu permite proclamarea unilaterală a independenţei. Răspunsul Curţii Internaţionale a venit în anul 2010 şi a fost unul evaziv: Curtea a stabilit că declaraţia de independenţă a statului Kosovo nu contravine dreptului internaţional, dar nu a susţinut dacă aceasta este legală. Astfel, decizia echivocă a Curţii nu a dus la rezolvarea disputei, ci doar a acutizat contradicţiile existente. Potrivit datelor din 27 noiembrie 2017, Republica Kosovo este recunoscută de 98 din cele 193 de state membre ale ONU (50,76%). În concluzie, problema Kosovo rămâne pe agenda ONU, iar implicarea Organizaţiei în managementul crizei a înregistrat atât succese substanţiale, cât şi eşecuri care i-au relevat imperfecţiunile legate de procesul decizional, evidenţiând necesitatea reformei structurilor ONU. Cu toate acestea, potrivit ex-Secretarului General Ban Ki-moon, „ONU a menținut o poziție de neutralitate strictă cu privire la problema statutului Kosovo”.