A avea acces la ştiinţă, scria Gaston Bachelard în Formarea spiritului ştiinţific, înseamnă a întineri spiritual, a accepta o bruscă mutaţie care trebuie să contrazică un trecut [1, p.25]. Noul spirit ştiinţific se naşte din apariţia teoriilor alternative faţă de cele clasice: logici nearistotelice, geometrii noneuclidiene, fizici nonnewtoniene, chimie nonlavoisiană. Epistemologia noncarteziană a lui Bachelard abordează îndoiala constitutivă şi nu provizorie, specifică, nu generală, nu există naturi simple, ci fenomene complexe, adevărurile nu sunt originare, ci condiţionale, claritatea intuiţiei este obţinută pe cale discursivă. Se discută şi despre obstacole epistemologice, cum ar fi opinia, precunoaşterea, prejudecata şi prima experienţă. Respingerea primei experienţe se rezumă la imperativul „trebuie”, depăşind toate interpretările care dau realitate ideilor, care constituie obstacole epistemologice în faţa cunoaşterii obiective [1, p.274]. Ştiinţa domină spiritul, dar nu îl aserveşte. Trăind o gândire puternic integrată în ştiinţa timpului său, omul de ştiinţă trăieşte totodată o gândire liberă: libertatea coerentă, opusul actelor gratuite sau absurde, libertatea continuării şi reînceperii, a întineririi intelectuale pe care ţi-o dă faptul de a fi în „stare de ştiinţă deschisă”.  G.Bachelard pledează pentru un raționalism aplicat determinând faptul că trebuie să gândim pentru a măsura, și nu trebuie să măsurăm pentru a gândi. Superioritatea știinţei actuale se explică în spiritul raţionalismului, însă nu al celui tradiţional, ci a unuia nou pentru care aplicaţia nu reprezintă o înfrângere ori un compromis.  Spiritul știinţific ne interzice opinii în probleme pe care nu le înţelegem, pe care nu știm să le formulăm limpede. Această conștiinţă a problemelor caracterizează spiritul cu adevărat știinţific. „Pentru un spirit știinţific orice cunoaștere este un răspuns la o întrebare. Dacă nu există întrebarea, nu poate exista cunoaștere știinţifică. Nimic nu vine de la sine. Nimic nu este dat. Totul este construit” [1, p.103] . Obiectivitatea raţională, obiectivitatea tehnică, obiectivitatea socială sunt cele trei caracteristici legate una de alta. Dacă sunt omise caracteristicile menţionate, se riscă formarea utopiei, deci, prin urmare, este de dorit sinteza lor.  G.Bachelard optează pentru un raţionalism aplicat, iar progresul cunoaşterii „…constă nu în acumularea de fapte ale experienţei, ci în corectarea erorilor. Pentru G. Bachelard cunoaşterea nu este doar rezultatul culturii, ci şi factorul principal al acesteia, inclusiv al dezvoltării nucleului spiritual al filosofiei. Acest lucru va fi menţionat de filosof la sfârșitul uneia din principalele sale lucrări – Filosofia lui nu: „În rezumat, ştiinţa instruieşte raţiunea. Raţiunea trebuie să se supună ştiinţei, ştiinţei celei mai evoluate, ştiinţei care evoluează, nu are dreptul să majoreze o experienţă imediată; dimpotrivă, ea trebuie să se echilibreze cu experienţa cea mai bogat structurată. În toate împrejurările, imediatul trebuie să acorde întâietate construitului” [1, p.271]. Pentru a fi raţionalist, încheie Bachelard, trebuie să cauţi raţionalismul acolo unde se află, adică în gândirea ştiinţifică actuală, în varietăţile ei axiomatice pe cale de reorganizare. Descoperirile revoluţionare din fizica modernă de la începutul secolului XX (fizica cuantică, teoria relativităţii etc.) au contribuit la dezvoltarea unor noi perspective în domeniul filosofiei ştiinţei, după cum au fost evidențiate atât în raționalismul integral al lui G. Bachelard, precum şi în neoraționalismul dialectic al lui Ştefan Lupaşcu (1900-1988). Fundamentele ştiinţifice ale filosofiei „celui mai mare gânditor al secolului al XX-lea, care lasă cu mult în urma lui pe Sartre, Husserl, Merleau-Ponty şi alţi succesori ai fenomenologiei, ori ai structuralismului”, sunt: principiul al doilea al termodinamicii, teoria relativităţii, teorema lui Zermelo, unele aspecte teoretice ale mecanicii cuantice: cuanta de energie a lui Max Planck, descoperirea naturii corpuscular-ondulatorie a luminii (Einstein), principiul de nedeterminare (Werner Heisenberg), principiul complementarităţii (Niels Bohr), principiul de excluziune (Wolfgang Pauli), descoperirea spinului particulelor – J. Uhlenbeck şi S. Goudsmidt, descoperirea pozitronului (Paul Dirac) ş.a. [7, p.32] Acestea sunt principalele idei care au anticipat metoda gnoseologică şi epistemologică edificată de Ştefan Lupaşcu, menită să confirme valabilitatea unei abordări nonidentitare şi contradictoriale asupra realităţii. Metoda pe care Ştefan Lupaşcu şi-a întemeiat întreaga construcţie filosofică constă în formularea unui postulat şi a unui principiu pe baza cărora se fundamentează un limbaj axiomatizat, o logică ce nu mai ţine cont, cel puţin în aparenţă, de principiile logicii aristotelice. Logica lui Ştefan Lupaşcu propune definirea naturii energiei şi comportă trei orientări principale valabile atât în cadrul elementelor, cât şi în cele ale operaţiilor logice. Prin intermediul acestei logici, Ştefan Lupaşcu îşi revendică dreptul de-a relativiza noncontradicţia afirmând că tertium non datur (excluderea terţului) trebuie să fie înlocuit cu tertium datur (includerea terţului) [6,p.75]. Epistemologia contemporană se prezintă ca o cunoaştere deschisă ce presupune reevaluări şi revizuiri. Progresul cunoaşterii admite o dublă ascensiune: constructivă şi reflexivă. Cunoaşterea contemporană reprezintă, pe de o parte, o specializare spre domenii, dirijată de tehnici formale şi experimentale, de analiză şi interpretare, iar pe de altă parte, unificarea disciplinelor ştiinţifice pe baza matematizării şi a folosirii în comun a unor procedee contemporane de construcţie sau reconstrucţie teoretică (axiomatizarea, modelarea, formalizarea ş.a) Prin urmare, empirismul are nevoie de înţelegere, iar raţionalismul de aplicaţie. Ştiinţa are deci nevoie, în concepţia lui G.Bachelard, de o metodologie ştiinţifică ce ar fi dat posibilitatea de a descrie condiţionarea cunoaşterii în cadrul contextului istoric, dependenţa cunoaşterii ştiinţifice de structurile conceptuale ale gândirii ca produs al dezvoltării istorico-culturale a omenirii, iar Ştefan Lupaşcu vine, prin opera sa, spre o asociere intimă, spre o sinteză la diferite niveluri a energiilor formative ale filosofiei, ştiinţei, moralei şi religiei, atât de necesară dezvoltării culturii spirituale universale [8, p.27].