Geneza şi dezvoltarea viziunii etnolingvale asupra lumii se află în corelaţie, pe de o parte, cu  mediul ambiant (realitatea extralingvală, în general, şi cea geografică, în particular), pe de altă parte, cu cel etnolingval (caracterul poporului, specificul limbii), chestiuni care au fost abordate în studiile noastre anterioare (bunăoară: [2]). Astfel, existenţa şi continuitatea acestei viziuni în timp şi în spaţiu, întrunind dimensiuni sincronice în diacronie, integrând diversitatea în unitate, se datorează atât existenţei seculare a universului şi perindării generaţiilor lui, cât şi limbilor în funcţiune.  Modul de a vedea şi de a concepe lumea şi tot ceea ce ţine de ea (natură, societate, gândire, om, poziţia sa în univers etc.) se concretizează într-un ansamblu de reprezentări şi de idei despre realitate. Totalitatea acestor reprezentări şi idei (opinii, confesiuni, concepţii, percepţii, argumente etc.), denumite prin termenul de viziune asupra lumii, asigură o descoperire şi interpretare specifică a universului prin intermediul sistemului de semne lingvale, la fel specifice. Or, viziunea poporului asupra lumii, drept o faţetă a înţelepciunii acestuia1, „are efectiv nevoie de experienţa particulară a limbilor, spre a explora în toate felurile realitatea şi spre a-i trece cunoaşterea în cuvinte” [3, p.44]. Aşadar, viziunea etnică, sedimentându-se în conţinutul unităţilor lingvale, depozitează experienţele şi cunoştinţele poporului despre univers în interiorul limbii, reflectând totodată nivelul de dezvoltare al acestuia, particularităţi social-istorice şi culturale etc. În felul acesta, viziunea etnică a poporului devine una etnolingvală care poate fi cunoscută şi studiată pe verticală şi orizontală prin investigarea limbajului verbal şi cel nonverbal propriu unei etnii. Prin urmare, viziunea etnică, în calitate de constituent al mediului spiritual uman sau al limbajului său interior, nonverbal poartă, respectiv, un statut neverbalizat, existând în conştientul, precum şi în inconştientul poporului. Această viziune paralingvală îşi găseşte însă împlinire prin întruparea ei în sistemul unităţilor de limbă, devenind, ulterior, o viziune lingvală a poporului sau, altfel zis, viziune etnolingvală, sedimentată în structura de suprafaţă şi de adâncime a limbii.  Faptul că viziunea lingvală tinde mereu să fie „în consonanţă” cu viziunea paralingvală sau s-o reprezinte întocmai în toate ipostazele ei se datorează relaţiei dintre limbă şi popor sau, cu alte cuvinte, dintre limbă şi spirit al poporului: or, „nici limba, nici spiritul nu pot fi consideraţi independenţi unul faţă de altul…”, fiecare constituind forţe ce se completează şi se susţin reciproc [4, p.164].  Scurgerea timpului aduce cu sine noi informaţii сu privire la cunoaşterea multilaterală a universului. Aceste informaţii, completându-se sau substituindu-se, reflectă ca atare viziunea individului şi/sau a generaţiei respective într-un anumit moment (de exemplu, etapele de evoluţie a ştiinţelor reflectă vehicularea şi confruntarea diferitor teorii, mai mult sau mai puţin suficient argumentate, în susţinerea propriei opinii cu privire la provenienţa omului, apariţia şi dezvoltarea limbilor, mişcarea planetelor în univers etc.). Deşi în mare parte divergente, aceste concepţii reflectă viziunea popoarelor asupra lumii, într-un moment dat. În pofida faptului că unele teorii s-au dovedit a fi eronate, în urma unor investigaţii mai profunde sau odată cu îmbunătăţirea posibilităţilor sau a mijloacelor epistemologice, ele şi-au găsit un spaţiu de vehiculare sau de „sedimentare” în diferite surse istorice, documente şi manuale, unele fiind prezente şi în vorbirea cotidiană. De exemplu, se mai utilizează şi în prezent, fără a provoca nedumeriri, expresii cu sens figurat ca „răsăritul şi apusul soarelui”, „a merge până la capătul pământului”, „lună nouă”, „lună plină” etc. Prin urmare, viziunea lingvală asupra lumii reflectă, practic, în întregime viziunea poporului ca atare. Acest mecanism de contopire şi redare a viziunii etnolingvale asupra lumii este facilitat, mai cu seamă, de funcţiile receptivă, cumulativă şi reflexivă ale limbii, capacitatea de a integra în realitatea în ansamblu sau de a recrea tabloul lumii prin mijloace lingvale şi de a reflecta viaţa, mentalitatea, psihologia etc. etniei respective. Iar impregnarea viziunii asupra lumii în sistemul limbii constituie, în fond, o continuitate şi o „manifestare lingvală” a spiritului poporului, chiar şi atunci când identitatea etnică a acestuia este pusă la îndoială. În mod tradiţional, viziunea poporului asupra lumii se codifică în diferite mijloace de comunicare, limba dovedindu-se a fi cel mai efici ent din toate. Ele – viziunea şi limba – constituie un tot întreg, indestructibil, determinându-se reciproc: pe de o parte, viziunea poporului se impregnează în ţesutul limbii, conferindu-i specificitate, pe de altă parte, limba reflectă viziunea poporului asupra lumii, afectând, la rândul său, viziunea etnică a individului care interacţionează, într-un fel sau altul, cu acea limbă. Or, viziunea influenţează „fizionomia” limbii, iar limba, prin „măreţia” sau „spiritul” ei, influenţează viziunea etniei respective.  Viziunea etnică pe care o conţine imaginea realului din conştiinţa noastră reprezintă una din „esenţele eterogene” ale actului nominării propriu-zise [6, p.73]2. Fiece obiect, fenomen etc. în parte posedă o multitudine de trăsături distinctive şi se află în diferite relaţii cu celelalte obiecte sau fenomene ale realităţii. Cunoscând un obiect sau un fenomen mai mult sau mai puţin îndeaproape, individul/poporul îşi formează ulterior o viziune asupra acestuia. Subiectul nominării (individul, lingvistul, poporul etc.), analizând din mai multe perspective obiectul nominării, îşi va impune viziunea sa asupra lui, în funcţie de intenţia şi competenţa sa comunicativă etno-socioculturală, de abilităţile sale creative şi de exprimare etc., de specificul mijloacelor lingvale propriu-zise. Prin urmare, fără a poseda, în prealabil, unele cunoştinţe, fie şi elementare, despre realitatea căreia i se caută un nume, fără a avea o imagine, fie şi vagă, despre aceasta, nominarea este „absolut imposibilă” [5, p.159]. Deci ar rezulta că dacă actul nominării este imposibil fără formarea premergătoare a viziunii etnice asupra lumii, atunci însăşi constituirea sistemului de semne lingvale ar fi, prin urmare, imposibilă. Respectiv, evoluţia societăţilor, culturalizarea şi geneza etniilor, crearea şi dezvoltarea unui ansamblu de ştiinţe etc. n-ar fi existat fără formarea unei viziuni lingvale a poporului asupra lumii. De altfel, orice invenţie, orice creaţie artistică sau de utilitate socială, orice idee etc., pentru a se materializa, are nevoie de acelaşi „element eterogen al nominării”, adică de o viziune a poporului asupra lumii, precum şi de limbă.  Viziunea etnică asupra lumii, „înfiinţând” universul limbii, devine însuşi spiritul ei, a cărui importanţă nu necesită vreo argumentare. Or, în lume „există, desigur, multe lucruri despre care se poate spune că sunt «în fiinţă», dar că totuşi fiinţa nu este în ele şi cu ele” [3, p.50].  Conchidem că sedimentarea în limbă a viziunii poporului asupra lumii este indubitabilă şi are un rol deosebit în crearea sistemului de nominări lingvale, în expunerea ideilor cu privire la diferite situaţii de ştiinţă, în soluţionarea celor mai variate probleme social-umane, în reconstruirea mediului real prin socializarea şi culturalizarea lui, în evoluţia ştiinţelor limbii, culturii, filozofiei, matematicii, hermeneuticii, etnografiei etc., precum şi în crearea unui univers lingval particular al lumii.