Prosperitatea actuală a statului contemporan este dependentă de istoria propriului sistem fiscal, de modul în care acesta a fost conceput şi cum a funcţionat. Fiscalitatea – în calitate de instrument de redistribuire a veniturilor pentru formarea finanţelor publice, dar totodată ca parte componentă a politicilor publice, este recunoscută drept un factor major în deciziile investiţionale, întrucât constituie un cost al afacerii, indiferent de tipul, mărimea sau locaţia geografică a acesteia. Eficienţa şi certitudinea impunerii, stabilitatea şi predictibilitatea sistemului fiscal reprezintă principii esenţiale pentru o economie viabilă. Sistemele fiscale ale ţărilor din Est, care au aderat la UE, au fost reformate în cadrul proceselor de transformări economice şi politice. În cadrul finanţelor publice şi economico-financiare ale unei ţări, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor precum şi un ansamblu coerent de surse de drept care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele şi taxele. În România, abundenţa legislativă, dublată de modalităţile sofisticate de aplicare a legilor fiscale, împing la disperare pe contribuabil. Raţionalitatea gradului de fiscalitate va permite o mai bună receptivitate a contribuabilului faţă de sarcina fiscală. Fiscalitatea este o integrare a contribuabilului într-un circuit economic în care el, pe de o parte, contribuie la alimentarea sistemului iar pe de altă parte este beneficiar al politicilor publice. Măsurile de rigoare urmează a fi complexe, complementare şi conforme unui program structurat şi sincronizat, coordonate cu partenerii de dezvoltare (UE, FMI, BM). În primul rând, se impune reconstrucţia fiscalităţii, iar în al doilea rând, deciziile politice urmează a fi racordate la agenda de parteneriat cu organismele internaţionale corelate la parametrii fiscali bugetari aferenţi obiectivului de stabilitate şi sustenabilitate macrofinanciară.