Din anul 1918, morarii din Chișinău aprovizionau urbea sub controlul nemijlocit al administrației locale. Primăria orașului Chișinău, prin Secția de aprovizionări, elibera făină doar Societății Brutarilor din localitate. Fiind o chestiune de o importanță majoră pentru citadini, la 7 februarie 1919, Stelian Vasilatos, reprezentantul Patronilor Brutari din Chișinău, solicita lui Daniel Ciugurean, ministru fără portofoliu din partea Basarabiei în Guvernul român, permisiunea de a transporta făină din orice parte a Basarabiei la Chișinău pentru fabricarea pâinii, pe care se obliga s-o comercializeze în aceeași cantitate, mai ieftin decât morarii aliați cu primarii din localitate. La 3 mai 1919, Directoratul de Industrie și Comerț solicita ministrului Ciugureanu să dispună punerea la dispoziția Directoratului făină în cantitate de 12 vagoane, adusă de Primăria or. Chișinău împreună cu Banca Românească, întrucât stocurile de făină ajungeau doar pentru trei zile. Daniel Ciugurean atenționa asupra pericolului ce plana în jurul problemei lipsei de făină pe piață. La Moara Cohan din Chișinău erau depozitate 12 vagoane de făină, moara însă era într-un litigiu cu Banca Românească și Directoratul de Industrie și Comerț. În anii 1920, în Chișinău funcționau 35 de brutării. Brutăria „Vasilatos”, situată pe str. Alexandru cel Bun, nr. 63, „mulțumită produselor ei de calitate superioară, ieftine, igienice și cântărite la predare”, a obținut diplomă cu Medalie de Aur la Expoziția din anul 1925. Brutăria „Luceafărul”, proprietatea lui A. Gurovici, amplasată pe str. Alexandru cel Bun, nr. 107, își făcea publicitate în felul următor: „Zilnic se fabrică pâine din cele mai bune calități de făină”. Iosif Hanu Polskim, domiciliat pe str. Ismail, nr. 50, deținea o brutărie de la care se aprovizionau toți funcționarii instituțiilor din localitate. Pâinea acestui proprietar, completată cu o cantitate minimă de făină de porumb, era considerată de cea mai bună calitate și la un preț mai redus decât cea fabricată de Uniunea Brutarilor din localitate. Pentru a-și comercializa marfa, producătorii țineau cont de identitatea multietnică a urbei. În toamna anului 1926, controlorii Primăriei Chișinău, Șumanschi, Focșănean și Botezat, au încheiat procese-verbale pentru punerea în vânzare a făinii, în lipsa cântarului, următorilor brutari și negustori: Bention Frenc, Schibițchl și Mertvoi. Drept urmare, pâinea a fost confiscată și transmisă instituțiilor de binefacere. În iarna anului 1927, în Chișinău se consuma zilnic câte șapte vagoane de făină în sumă de cca 1 mil. lei. În februarie 1930, lucrătorii brutari au obținut de la patronii lor majorarea plății lucrului pentru un cuptor. Potrivit Ordonanței nr. 22 din 16 aprilie 1938 a Primăriei Mun. Chișinău, morile din Chișinău urmau să producă doar trei calități de făină: 1) făină lux extras 10%, ce se vindea cu 10,5 lei per 1 kg; b) făină albă extras 30%, la prețul de 8,5 lei per 1 kg; c) făină integrală extras 35%, cu prețul de 6,5 lei pe 1 kg. Pe fiecare pâine brutarii erau obligați să aplice o etichetă, care să cuprindă următoarele informații: numele patronului, adresa brutăriei, calitatea și greutatea. În 1940, în Chișinău funcționau 40 de brutării.