Observația că spectacolul de teatru satisface o necesitate nu mai trebuie argumentată.  De la catharsisul aristotelian privind efectele tragediei asupra celui prezent în sala de spectacol și până la dorința actuală a spectatorului să vadă neapărat o comedie s-a parcurs un drum lung în cercetarea efectului actului artistic asupra tuturor celor implicați.   De-a lungul istoriei arta teatrală a avut în vedere atingerea mai multor țeluri. A pendulat între metodă de educație, instrument politic sau operă de artă de sine stătătoare. Hans Robert Jauss ne amintește că în Evul Mediu opera literară avea ca subiect dificultățile cu care se confruntau nobilii vremii, îndemnând astfel auditoriul, format din oameni simpli și în vârstă, să-și accepte mai ușor propria viață plină de greutăți. Spectatorii se regăsesc în suferințele personajelor, indentificându-se cu ele. Sau dimpotrivă, luând cunoștință, se detașează. Orice act artistic lasă o amprentă, iar această experiență va crea la rândul ei noi și noi reacții. Poate schimba atitudini, caractere și chiar mentalități. Brecht susținea că teatrul ar putea fi și formator, adică să aibă un rol educațional, dar în același timp să ofere și divertisment. Un lucru este evident. Spectacolul de teatru se construiește inevitabil cu gândul la spectator și, în realizarea lui, se are în vedere mai ales impresia pe care acesta o poate lăsa receptorului.   K.S. Stanislavski dorea să construiască un loc în care spectatorul să poată petrece în liniște și detașat de problemele cotidiene noaptea de dinainte de spectacol. Spectatorul, în acest caz, ar fi avut o altă stare psihică atunci când ar fi asistat la spectacolul de teatru.   Ne punem întrebarea dacă evenimentele prezentului atunci când sunt expuse sub forma unui act artistic pot deveni și estetice?  Actualizând situația, ne întrebăm dacă principiile esteticii se aplică în prezentarea pe scenă a unei piese despre pandemie în condițiile în care spectatorul prezent în sala de spectacole trăiește în vremuri pandemice și asistă la piesa de teatru cu masca de unică folosință pe figură și cu sticluța de dezinfectant în buzunar. Există o discuție recurentă dacă teatrul ar trebui să fie o modalitate de educație. Unii spun că doar asta ar trebui să fie.  Dorința publicului de a vedea comedie și numai comedie nu este întâmplătoare. Comedia devine instrument de eliberare din cotidian, de transcendere a realității. De uitare pentru un moment de viața care se desfășoară dincolo de zidurile instituției teatrale.   În situații de bombardament în timpul unui război oamenii, ascunși în subterane, ajung să recite poezii, să cânte la unison și mai puțin să vorbească despre ce se întâmplă afară. Omul aflat într-un conflict este obosit, sătul să i se arate, chiar dacă se încearcă o formă estetică, ceea ce el trăiește deja. Arta teatrală trebuie să fie la modul prezent, însă nu făcând concurență știrilor de televiziune.  Războiul, pandemia pot deveni o sursă importantă în îmbogățirea universului intrinsec al artistului. Unele dintre cele mai importante opere de artă au apărut în urma unor suferințe sufletești, calamități sau dureri fizice. Pictura La persistencia de la memoria a lui Dali este creată în urma unei dureri de cap sfâșietoare a artistului. Măiestria de natură artistică sub care ia naștere o operă de artă oferă spectatorului posibilitatea ca acesta, martor la zbuciumul artistului, să aibă propriile conștientizări care pot fi politice, sociale și chiar medicale. Tudor Vianu spunea că obiectul devine estetic atunci când se supune legilor esteticii. Spectacolul de teatru ready made s-ar putea să nu aibă impactul dorit. Spectatorul nereușind să interpreteze obiectul, o mască chirurgicală de exemplu, ca făcând parte dintr-o paradigmă estetică.  Rămâne de văzut și analizat dacă în timpul unui spectacol de teatru o informație, privind  regulile de purtare ale măștii chirurgicale de unică folosință in timpul pandemiei, poate să depășească bariera unei fraze strict informaționale și să acumuleze valoare estetică, devenind astfel parte dintr-o operă de artă.