Moștenirea artistică a lui V. Verhola include lucrări de diferite genuri: operă, creații vocale și vocal-simfonice, muzică pentru film, muzică de estradă, prelucrări folclorice ș.a. Însă sfera preferată a creației sale o constituie muzica instrumentală. În prezentul articol ne-am axat pe analiza Sonatei pentru fagot și pian, scrisă în anul 1973. Adresarea la genul de sonată denotă un anumit grad de maturitate și de încredere a autorului în propriile forțe, demonstrând totodată un înalt nivel de profesionalism componistic și o gândire creativă. Lucrarea vizată reprezintă un ciclu tradițional din trei părți: Allegro risoluto, Largo și Allegro ma non troppo. Din punct de vedere al tematismului, părțile se deosebesc prin apartenența la genuri diferite, astfel în prima parte se observă structuri ritmice apropiate jazz-ului, partea a II-a poartă amprenta unei balade meditative, iar partea a III-a include elemente ritmico-intonative împrumutate din muzica instrumentală folclorică. Partea I-a este scrisă în formă de sonată, în care tratarea este înlocuită cu un episod bazat pe un material tematic relativ nou, însă înrudit atât cu T.P. cât și cu T.S. Spre deosebire de forma de sonată tradițională, în Sonata pentru fagot și pian de V. Verhola ambele teme în expoziție sunt prezentate în aceeași tonalitate, iar în repriză sună în tonalități diferite: T.S. începe în tonalitatea dominantei și se termină în tonică, iar T.P. este expusă integral în tonalitatea de bază, astfel putem despre o formă de sonată inversată atât din punct de vedere tematic (cele două teme fiind inversate cu locul), cât și sub aspect tonal. În partea a II-a, care constituie centrul liric al ciclului, constatăm utilizarea unei forme libere-plenare cu câteva etape de desfășurare muzicală în care aceleași elemente tematice sunt reluate în mai multe variante asigurând unitatea tematică a părții. La o privire mai atentă deslușim trăsăturile unei forme tripartite cu repriza sintetică și cu folosirea diferitelor procedee polifonice. Finalul este pătruns de un pronunțat caracter ludic, uneori grotesc, creat prin îmbinări eterofonice, contrapuneri solist-pian (și invers), întreg discursul fiind însoțit de structuri ritmice cu șaisprezecimi, ce conferă materialului muzical o mare doză de dinamism. Pentru articularea mai convingătoare a acestor imagini, compozitorul alege o formă individualizată, ce denotă trăsături ale mai multor forme: tripartită mare, concentrică, sonată cu episod și repriză inversată cu elemente de variere. În ansamblu, Sonata pentru fagot și pian de V. Verhola reprezintă o lucrare serioasă ce denotă o tehnică componistică elevată cu ajutorul căreia autorul reușește să creeze sonorități pregnante, expresive și convingătoare. Lucrarea ilustrează interesul compozitorului față de diferite domenii ale muzicii, elemente preluate din folclor sau cele împrumutate din jazz îmbinându-se firesc cu principiile de compoziție moștenite de la tradiția academică europeană.