Desprinderea de fosta URSS în 1991 şi accederea la independenţă a Republicii Moldova a afectat nu doar raporturile politice ale acesteia, ci şi sectoare determinante ale economiei naţionale, înainte de toate, industria şi agricultura, ceea ce a determinat creşterea şomajului atât la nivelul localităţilor urbane, cât mai ales la nivelul celor rurale. Începând cu anul 1993, migraţia moldovenilor spre Europa, dar şi în est, în Federaţia Rusă şi în alte state ale CSI, a căpătat proporţii din ce în ce mai mari. De regulă, această migraţie are un caracter de muncă. Criza social-economică, dar şi lipsa unor programe de stat bine articulate privind politica internă de ocupare a forţei de muncă, au accentuat şi mai mult tendinţele migraţioniste ale unei bune părţi din populaţia ţării, în special ale tineretului. În acelaşi timp, migraţia clandestină de muncă este o consecinţă directă a pronunţatelor disparităţi existente între nivelul de trai şi remunerare din R. Moldova, Europa Occidentală sau Centrală. Totodată, trebuie să accentuăm că lipsa unui control adecvat la frontiera de est a ţării efectuat de autorităţile legale ale RM este un impediment serios în calea soluţionării multor probleme legate de migraţie. Faptul dat generează instabilitate şi favorizează traficul de fiinţe umane şi fluxurile ilegale de migranţi, orientat în direcţia Europei Occidentale. Sunt deja frecvente cazurile în care cei ce muncesc ilegal peste hotare suportă importante discriminări şi devin în scurt timp victime ale reţelelor internaţionale de trafic cu fiinţe umane, contrabandă cu migranţi, prostituţie etc., fenomene sociale care sunt rezultatul unei migraţii ilegale de muncă, necontrolate şi dezordonate. Astăzi, conform unor date statistice şi sondaje sociologice efectuate, fiecare al treilea dintre moldovenii apţi de muncă lucrează peste hotare, peste 90 la sută dintre care sunt clandestini. După motivul imigrării, imigraţiei de familie îi revine 36,58 la sută; celei de muncă îi revine 34,44 la sută şi de studii 28,98 la sută. Cînd a fost creat Serviciului de Stat Migraţiune în anul 2001, s-a dat prioritate, în primul rând, aşa cum s-a văzut mai sus, creării bazei legislative, care să permită formarea unei structuri de stat de specialitate cu suficiente atribuţii şi pârghii administrative în vederea unei gestionări mai eficiente a fluxurilor migraţionale. Astfel, de către Parlament au fost adoptate Concepţia privind politica migraţională a RM şi noua Lege a RM cu privire la migraţiune. Totodată, au fost puse bazele cadrului instituţional de cooperare cu celelalte structuri de stat cu atribuţii în domeniu: Ministerul Afacerilor Externe, MAI, Departamentul Trupelor de Grăniceri, Departamentul Tehnologii Informaţionale. Au fost puse bazele sistemului informaţional unic privind schimburile de informaţii cu privire la migraţie (cu referire la intrarea, şederea şi ieşirea din ţară a cetăţenilor străini şi a celor ai Republicii Moldova). Încheierea acordurilor interguvernamentale cu statele unde astăzi muncesc cei mai mulţi dintre cetăţenii RM este una dintre priorităţile actuale ale RM în plan extern. Prin asta se urmăreşte reglementarea forţei de muncă între RM şi aceste state, stabilirea unor cote de muncă anuale pentru moldoveni şi, mai important, protecţia socială a lucrătorilor migranţi, conform standardelor şi normelor aplicate lucrătorilor-cetăţeni ai acestor state. Totodată, miza unor asemenea acorduri este crearea de alternative legale de muncă pentru solicitanţii din RM de a munci în străinătate. Dacă s-ar crea o situaţie în care s-ar opri mâine în totalitate munca ilegală în toate ţările din Uniunea Europeană, am asista cu siguranţă la un mare şoc economic şi nu ar fi deloc simplu să se revină la normal, datorită muncii imigranţilor ilegali, deloc pretenţioşi la condiţiile de muncă, deosebit de flexibili, mulţumiţi chiar şi cu salarii mult mai mici decât cele normale. Două industrii afectate în mod deosebit sunt cea de producţie alimentară şi cea de construcţii, care depind tot mai mult de munca ieftină a străinilor. Multe dintre lucrurile cu care occidentalii s-au învăţat deja – mâncarea ieftină din supermarketuri, hainele de designer la preţuri accesibile – se bazează într-o măsura mai mare sau mai mică pe exploatarea muncitorilor străini, care lucrează legal sau ilegal, de multe ori în condiţii îngrozitoare. Munca ilegală înseamnă pentru angajator profituri sporite, deci e destul de simplu să înţelegem de unde porneşte totul. Dacă acest flagel pătrunde tot mai mult într-o oarecare industrie dintr-o ţară, acea industrie tinde să depindă de muncitorii la negru. Atunci devine o muncă solicitantă, prost plătită, în condiţii uneori rele, care permite angajatorilor să fie mai competitivi pe piaţă datorită eficienţei sporite la nivel de producţie. Un astfel de loc de muncă devine indezirabil pentru localnici, iar angajatorul se va împotrivi oricum acestor angajări, pentru că este obligat să respecte până la capăt drepturile angajatului şi să-l plătească cum se cuvine. Chiar dacă o industrie este infectată destul de mult de munca ilegală, nu o să vedeţi pe un şantier, spre exemplu, numai muncitori ilegali. Ei vor fi amestecaţi printre cei care lucrează cu acte în regulă. În astfel de condiţii, Ministerul de Interne al fiecărei ţări ştie că la o simplă verificare fulger pe un şantier de construcţii sau într-un restaurant mai mare va găsi un număr bunicel de muncitori ilegali. Astfel de verificări ar putea fi mult mai dese şi mult mai drastice, dar nu se doreşte acest lucru. Cum spuneam mai devreme, înlăturarea rapidă a tuturor lucrătorilor ilegali ar crea un şoc puternic economiei locale. Prin aceste verificări şi prin amenzile uneori usturătoare ce se impun angajatorului când se descoperă angajaţi fără acte, departamentul de imigraţii al guvernelor vest-europene fac numai o campanie de prevenire a răspândirii tot mai mari a muncii la negru. Fără îndoială, dacă nu există reguli stricte care să se împotrivească muncii ilegale, această muncă ar deveni tot mai des întâlnită, cu efecte destul de nocive pe termen lung pentru ţara în discuţie. În faţa unei astfel de presiuni, se încearcă măcar menţinerea constantă a muncii ilegale. Există polemici cu privire la condiţiile destul de grele la care sunt supuşi imigranţii ilegali. Însă, atâta timp cât munca la negru nu poate fi controlată, condiţiile respective nu pot fi îmbunătăţite decât cu eradicarea totală a muncii ilegale. Mai mult, lucrătorii străini sunt mulţumiţi să-şi desfăşoare activitatea în condiţii nu chiar ideale. Mai important este să aibă un venit cât de cât constant. Din păcate, condiţiile de muncă şi salariul plătit se vor înrăutăţi tot mai mult, în măsura în care imigrantul acceptă astfel de muncă, şi ştim foarte bine că se găsesc imigranţi dispuşi să coboare destul de jos. Noi, cetăţenii R. Moldova, ne aflăm în miezul problemei. Un singur exemplu: câţi dintre cetăţenii noştri care sunt plecaţi în Occident au drept de muncă. Restul sunt cu siguranţă lucrători la negru. Atunci e lesne de înţeles faptul că munca ilegală, acceptată în tăcere, aşa pătată cum e, este un lucru extraordinar şi, se pare, rezolvă şi unele probleme ale occidentalilor. Munca ilegală este acel chit care se pune la încheieturile economiei ţărilor gazdă. În Uniunea Europeană lucrează între 4, 5 şi 8 milioane de imigranţi ilegali în sectoare precum construcţii, agricultură şi turism. Posibilitatea găsirii unui loc de muncă în UE este unul din factorii care încurajează imigraţia ilegală în UE. În ceea ce priveşte angajarea unui număr mare de persoane care se află într-o situaţie neregulamentară, în cazul în care se aplică practici de exploatare, dacă angajatul este victima traficului de fiinţe umane şi acest fapt este cunoscut angajatorului sau dacă angajatul este minor, atunci angajatorul este tras la răspundere penală. În ceea ce priveşte recuperarea salariilor neplătite, angajatorul care este găsit vinovat trebuie să returneze orice ajutor de stat primit în ultimii ani şi trebuie să plătească o amendă graduală în funcţie de numărul imigranţilor ilegali încadraţi. În plus, acesta trebuie să plătească toate impozitele şi alte taxe pe care ar fi trebuit să le plătească dacă lucrătorul ar fi fost angajat în mod legal, iar unde este cazul, costurile legate de returnarea imigrantului. Se presupune că relaţia de muncă este de cel puţin trei luni, cu excepţia cazului în care angajatorul sau angajatul pot dovedi contrariul. Deputaţii europeni au solicitat ca procedurile necesare pentru recuperarea salariilor neplătite să fie automate şi să nu necesite acţiuni suplimentare din partea angajatului. Parlamentul doreşte ca statele membre să stabilească un mecanism care să ofere posibilitatea imigranţilor ilegali de a depune o plângere. Părţilor terţe desemnate de statele membre, precum sindicatele, ar trebui să li se permită să denunţe un angajator de imigranţi ilegali fără însă a exista riscul de a fi judecaţi din cauza faptului că ar oferi asistenţă unei persoane care se află în mod ilegal pe teritoriul statului membru. În cazul în care imigranţii ilegali cooperează în procesul intentat angajatorului, aceştia vor putea obţine un permis de şedere pentru o perioadă limitată. Angajatorii europeni sprijină abordarea reducerii imigraţiei ilegale prin combaterea angajării la negru a imigranţilor care locuiesc ilegal în Uniunea Europeană, deoarece munca la negru reprezintă o competiţie neloaială pentru afacerile cinstite. Reprezentanţii Confederaţiei Sindicatelor Europene ne vorbesc despre problema subcontractării: „Muncitorii ilegali sunt angajaţi în primul rând de agenţii şi intermediari, nu de marii angajatorii; aceştia nu îşi ard degetele angajând forţă de muncă ilegală”. În mai 2007, Comisia Europeană a propus o directivă care cere statelor membre să interzică angajarea imigranţilor ilegali şi care propune sancţiuni pentru angajatorii acestora. Această iniţiativă este parte a efortului UE de a crea o politică europeană comună în domeniul imigraţiei. Printre sancţiuni se numără: amenzi reprezentând costul returnării imigranţilor ilegali în ţara de origine, plata retroactivă a salariilor, impozitelor şi contribuţiilor sociale şi pierderea eventualelor fonduri publice primite de companie. Sancţiunile vor fi reduse pentru angajatorii care oferă condiţii decente de muncă şi nu îi exploatează pe imigranţi. Propunerea Comisiei Europene include nu numai persoane legale, ci şi indivizii particulari ca angajatori. Deputaţii europeni de la Comisia pentru libertăţi civile mai cer publicarea unei liste a companiilor care au angajat imigranţi ilegali. În opinia experţilor Centrului de Dezvoltare al Organizatiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Denis Drechsler şi Theodora Xenogiani, un element care încurajează munca în afara cadrului legal este corupţia sistemului public şi lipsa cadrului juridic care să pedepsească evaziunea fiscală. Munca la negru în Republica Moldova reprezintă, mai presus de orice, expresia lipsei de încredere în instituţiile publice, percepţia negativă a rolului statului şi inţelegerea redusă a beneficiilor care derivă din contribuţiile sociale. Studiul privind munca ilegală din Republica Moldova nu ignoră faptul că „schimbarea durabilă necesită transformarea atitudinii oamenilor şi a convingerilor acestora”, dar recomandă adoptarea unor politici mai inovative, precum campanii de informare, care ar putea schimba treptat opiniile oamenilor. Populaţia care nu îndeplineşte cerinţele necesare pentru a intra în sistemul de muncă legiferat - tinerii, bătrânii, precum şi cei necalificaţi - nu poate alege decât între sărăcie şi munca la negru. Reformele din Republica Moldova şi din alte ţări trebuie să promoveze avantajele muncii legale. În acelaşi timp, numeroase reforme nu reuşesc să-i atingă pe cei care sunt constrânşi să muncească ilegal, fiind necesară o abordare diferită pentru această categorie. Specialiştii în domeniu sugerează că ar fi necesară dezvoltarea unor programe de calificare profesională. În plus, trebuie găsit, potrivit experţilor, echilibrul între asistenţa socială şi stimularea revenirii în sectorul muncii legale. Astăzi, putem afirma că Moldova a devenit un cap de pod pentru migraţia ilegală, care este direcţionată spre Occident. Lipsa unor instrumente administrative eficiente de reglementare şi contracarare a migraţiei ilegale este o provocare directă atât la adresa securităţii regionale, cât şi la securitatea Europei întregi. Reieşind din aceasta, considerăm că avem nevoie de sprijinul Comunităţii Europene în vederea întăririi capacităţilor instituţionale ale RM privind gestionarea fluxurilor migraţionale, ceea ce este şi în interesul acesteia.