Traficul de persoane este un fenomen criminal organizat la scară internaţională, cu consecinţe grave pentru siguranţa, bunăstarea şi drepturile victimelor şi reprezintă o activitate criminală care se soldează cu urmări dezastruoase, adesea fatale pentru viaţa victimelor. Impactul negativ major asupra Republicii Moldova cauzat de traficul de fiinţe umane derivă din faptul că fenomenul a apărut în baza unor premise clasice: lipsa oportunităţilor economice, feminizarea sărăciei şi existenţa ofertei de victime dornice de a lucra, dar induse în eroare – combinaţie folosită de criminalii organizaţi la nivel local şi internaţional. Problemele economice şi sărăcia afectează direct domeniile educaţiei, sănătăţii, asigurarea cu locuri de muncă, care la rîndul său provoacă alte probleme, cum ar fi şomajul, migraţia, traficul de droguri şi fiinţe umane, delicvenţa juvenilă şi marginalizarea unor grupuri ale tinerilor. Incluzîndu-se în drepturile procesuale ale martorului, dreptul la protecţie este determinat de standardele internaţionale. Pe plan european, instrumente de protecţie a drepturilor martorului se conţin în Recomandarea R (97) 13 a Consiliului Europei privind intimidarea martorilor și dreptul apărării din 10 septembrie 1997, în Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva crimei organizate din 20 decembrie 1996 și în Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene privind protecţia martorilor în lupta împotriva criminalităţii internaţionale organizate din 23 noiembrie 1995. Standardele și-au găsit reflectare în dreptul intern, determinat de unele forme contemporane de manifestare a criminalităţii, care s-au evidenţiat și în Republica Moldova. Protecţia victimelor traficului de fiinţe umane constituie o obligaţie pozitivă a statului. Articolul 25 al Convenţiei împotriva criminalităţii transnaţionale organizate stabilește că fiecare Stat Parte ia, în limita mijloacelor sale, măsuri corespunzătoare pentru a da asistenţă și a acorda protecţie victimelor infracţiunilor, îndeosebi în caz de ameninţare cu represalii sau de intimidare. Fiecare Stat Parte se asigură că sistemul său juridic sau administrat v prevede măsuri care permit furnizarea către victimele traficului de persoane, atunci cînd este cazul: a informaţiilor asupra procedurilor juridice și administrati ve aplicabile; a unei asistenţe pentru a face astf el încît părerile și preocupările lor să fi e prezentate și luate în consideraţie în stadiile corespunzătoare ale procedurii penale angajate împotriva autorilor infrac ţiunilor, astf el încît să nu aducă prejudicii drepturilor apărării. Fiecare Stat Parte trebuie să implementeze măsuri în vederea asigurării restabilirii psihice, psihologice și sociale a victimelor traficului de persoane, inclusiv, dacă este cazul, în cooperare cu organizaţii neguvernamentale, cu alte organizaţii competente și alte elemente ale societăţii civile și, în special, să le furnizeze: un adăpost convenabil; sfaturi și informaţii privind drepturile pe care legea le recunoaște, într-o limbă pe care o pot înţe lege; asistenţă medicală, psihologică și materială; posibilităţi de angajare, educaţie și formare. În cazul comiterii infracţiunii de trafic de fiinţe umane rolul victimei (părţii vătămate) pentru a ajunge la un adevăr obiectiv în cauza penală este foarte important, deoarece această persoană, care are calitatea de victimă şi apoi parte vătămată au perceput nemijlocit faptele şi împrejurările infracţiunii, pe care ele le pot lămuri prin depoziţiile ce le fac. Evident că în această confruntare, plină de riscuri, de urmări imprevizibile, sursele folosite trebuie diversificate şi protejate. Drepturile victimelor traficului de fiinţe umane sînt prevăzute atît de o serie de convenţii internaţionale, cît şi de legislaţiile naţionale ale statelor care au aderat la convenţiile respective, printre care putem evidenţia: Victima are dreptul la protecţie fizică pe toată durata procesului penal, acordate de organele de poliţie, în cazul existenţei unui pericol; Dacă în cadrul desfăşurării procesului penal viaţa şi sănătatea victimei traficului de fiinţe umane sînt în pericol, aceasta poate cere schimbarea numelui, prenumelui, datei şi locului său de naştere; Toate persoanele implicate în prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, în protecţia şi asistenţa acestora sînt obligate să păstreze confidenţialitatea cu privire la viaţa privată şi identitatea victimei. Luînd în consideraţie specificul acestui fenomen şi pericolul în care se află victima traficului de fiinţe umane legiuitorul a garantat prin dispoziţia alin.5 art. 58 CPP dreptul acesteia la protecţie de stat de îndată ce a fost identificată. Problema privind protecţia victimei capătă două conotaţii. Într-un aspect, protecţia victimei se asociază cu protecţia unei persoane care participă în probatoriul penal prin depunerea de mărturii. În acest caz, victima participă în calitate de martor al doilea aspect, victima unei infracţiuni de trafic de fiinţe umane, ca persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu, are dreptul la o protecţie și asistenţă specifică doar acestui subiect. Victima, ca subiect al procesului penal, se bucură de protecţia de stat ca și un martor. Însuși martorul care nu a fost implicat la momentul necesar într-un program de protecţie poate deveni victimă a infracţiunii. Aceasta poate avea loc și în cazul excluderii nejustificate a martorului din program, fie în cazul încetării programului din motivul expirării pericolului. Victima infracţiunii se deosebește totuși de un simplu martor atît prin faptul că în multe cazuri ea este cunoscută de făptuitor și deci necesită o protecţie specială, cît și prin faptul că la aplicarea măsurii de protecţie trebuie prevenită dubla victimizare a acesteia.Din partea statului, victimelor traficului de fiinţe umane li se acordă asistenţă pentru recuperare fizică, psihologică și socială, prin acţiuni speciale medicale, psihologice, juridice și sociale. Persoana prezumată a fi victimă a traficului de fiinţe umane se consideră vulnerabilă, beneficiind de pachetul minim de asistenţă socială și medicală asigurat de instituţiile Ministerului Sănătăţii și ale Ministerului Protecţiei Sociale, Familiei și Copilului. Persoanele constatate drept victime ale traficului sînt asigurate cu asistenţă gratuită în instituţiile medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii. Codul de procedură penală prevede norme cu caracter general, care sînt aplicabile în situaţiile cînd securitatea martorului poate fi pusă în pericol. Articolul 215 CPP RM stabilește condiţiile de aplicare a măsurilor de protecţie. Organul de urmărire penală și instanţa dispun de dreptul lor discreţional atît la aplicarea din oficiu a măsurii lor de protecţie, cît și la examinarea cererii referitor la măsurile de protecţie parvenită de la persoana care o solicită (art.215 alin.(2) CPP RM). În acest articol legiuitorul obligă organul de urmărire penală și instanţa de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces sau a altor persoane. Protecţia de stat a martorului şi altor participanţi la proces o asigură organele care decid aplicarea acestor măsuri şi cele care nemijlocit exercită măsurile de protecţie de stat. Drept motiv pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de acestea categorii de persoane serveşte declaraţia. Organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoare, demnităţii şi bunurilor părţii vătămate. Cererea privind protecţia persoanei se înaintează şi se soluţionează de către organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat organului abilitat cu asemenea atribuţii. În funcţie de circumstanţele concrete, care au servit drept temei pentru aplicarea măsurilor de protecţie de stat faţă de martorul sau partea vătămată, pot fi aplicate următoarele măsuri de protecţie: ordinare: paza personală; paza locuinţei şi a averii; eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură şi de informare privind pericolul; plasarea temporară în locurile lipsite de pericol; tăinuirea datelor despre partea vătămată; extraordinare: schimbarea locului de muncă sau de studii; strămutarea în alt loc de trai cu atribuire obligatorie a locului; schimbarea actelor de identitate, prin schimbarea numelui, prenumelui şi patronimicului; schimbarea exteriorului; examinarea cauzei în şedinţă judiciară închisă. Potrivit art.2 al Legii cu privire la protecţia martorilor și a altor participanţi la procesul penal, beneficiari ai protecţiei sînt martorii, partea vătămată, victima, bănuitul, învinuitul, inculpatul, condamnatul, persoanele care nu au o calitate procesuală, dar acceptă să depună declaraţii. La cererea subiecţilor menţionaţi supra, se pot bucura de protecţie membrii familiei și rudele apropiate. Există trei categorii de măsuri aplicabile în funcţie de circumstanţe: urgente, de protecţie și de asistenţă. În ce privește măsurile urgente, enumerate în art.13 al Legii, acestea sînt aplicate de către organul de urmărire penală și administraţia locului de detenţie. Atît Codul de procedură penală, cît și Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia martorilor și a altor participanţi la procesul penal, nu stabilesc o diferenţă de aplicabilitate faţă de martorul minor și martorul major, ceea ce înseamnă că martorul minor se bucură de drepturi similare cu privire la aplicarea măsurilor de protecţie. Acest fapt este determinat și de jurisprudenţa CEDO, care recunoaște că copiilor li se aplică aceleași drepturi la un proces echitabil enunţate de Convenţie ca și adulţilor. Se cere de menţionat că Legea cu privire la protecţia martorilor și a altor participanţi la procesul penal instituie un program de protecţie. Codul de procedură penală are un domeniu mai larg de aplicare, avîndu-se în vedere că prin intermediul Codului de procedură penală poate fi asigurată protecţia oricărei persoane. Totuși, legiuitorul a limitat posibilitatea aplicării modalităţilor speciale de audiere a martorului doar în cazul unor infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (art.110 CPP RM). Prin art.215 CPP RM legiuitorul obligă organul de urmărire penală și instanţa de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces sau a altor persoane. Iar prin art.110 CPP RM nu se stabilește doar o procedură de audiere, ci o modalitate de protecţie în cadrul administrării probelor. În lumina art.94 CPP RM se interzice a i se propune unui martor un anumit avantaj pentru a-l determina să facă anumite declaraţii. Adică, nu poate fi aplicată protecţia cu un avantaj pentru martor și partea vătămată. Totuși, în art.1 al Legii cu privire la protecţia martorului se menţionează că asigurarea securităţii este aplicată faţă de persoanele care au acceptat să furnizeze date. Această prevedere nu este însă aplicabilă victi melor trafi cului de fi inţe umane, pornind de la prevederile art.20 alin.(4) al Legii privind prevenirea și combaterea traficului de fiinţe umane, care sti pulează că acordarea serviciilor de protecţie și asistenţă nu este condiţionată de dorinţa victimelor de a face declaraţii și a participa la procesul de urmărire a traficanţilor. Altfel spus, protecţia faţă de victimele traficului de fiinţe umane va fi aplicată în toate cazurile cînd este necesitatea. Din totalitatea de măsuri de protecţie cu caracter procedural importante pentru legislaţia Republicii Moldova printre primele, atît din punctul de vedere al posibilităţii aplicării, cît, mai mult, sub aspectul ocrotirii drepturilor, se plasează dreptul de a refuza la mărturie. Doctrina juridică a recunoscut că facultatea de a refuza să depună mărturie acordată martorului ameninţat prezintă o semnificaţie cu totul parti culară, avîndu-se în vedere că obligaţia legală pentru un martor de a depune mărturie într-un proces penal nu este justificată decît dacă acesta nu trebuie să se teamă pentru viaţa sa atunci cînd se supune acestei obligaţii. Așadar, dreptul părţii vătămate și a martorului de a refuza la depunerea declaraţiilor nu ar trebui să fie afectat de necesitatea stabilirii adevărului. Acești a trebuie să fie în drept de a aprecia dacă în situaţia dată depunerea mărturiilor poate provoca un pericol stării de siguranţă a acestuia. Din alt punct de vedere, dreptul de a refuza de a depune mărturii nu ar trebui să fie unul absolut. Partea vătămată sau martorul care este chemat în faţa justiţiei are sarcina de a motiva refuzul său, iar instanţa, examinînd circumstanţele cauzei, va putea decide fie acceptul refuzului acestora de a depune mărturii, fie aplicarea măsurilor de protecţie necesare. Refuzul de a depune mărturii poate fi condiţionat nu doar de pericolul presupus, ci și de riscul de a-și compromite propria persoană. În asemenea caz, instanţa, apreciind circumstanţele cauzei, trebuie să aprecieze dacă argumentele prezentate sînt perti nente. La investigarea infracţiunilor de trafic de fiinţe umane, mărturiile ar putea fi decisive în stabilirea adevărului și, din aceste considerente, decizia prin care partea vătămată și martorul se eliberează de obligaţia de a depune mărturii revine instanţei după evaluarea circumstanţelor reale ale cauzei. De remarcat că, potrivit art.111 alin.(3) CPP RM, în anumite cazuri, cînd poate fi prejudiciată viaţa intimă a părţii vătămate, inculpatului învinuit de comiterea unei infracţiuni sexuale și apărătorului său li se interzice să prezinte probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a victimei, cu excepţia cazului cînd instanţa acordă această permisiune. Inculpatul poate înainta cerere președintelui ședinţei de judecată privind prezentarea probelor despre pretinsul caracter sau istoria personală a părţii vătămate. Această cerere se soluţionează în ședinţă închisă, la care inculpatul și acuzarea vor avea posibilitatea să se expună. În urma ședinţei închise, instanţa va acorda permisiune dea prezenta probe despre pretinsul caracter sau istoria personală a părţii vătămate numai dacă se va convinge de relevanţa probei și că omiterea lor ar putea să prejudicieze inculpatul, astfel încît să afecteze achitarea lui în cazul în care administrarea acestor probe va fi interzisă. În asemenea cazuri, președintele ședinţei va stabili limitele în carepot fi administrate aceste probe și adresate întrebări. Unul dintre drepturile de care ar putea beneficia martorul infracţiunii de trafic de fiinţe umane ar putea fi dreptul la păstrarea anonimatului, pe parcursul probatoriului. Anonimatul martorului poate fi păstrat prin aplicarea măsurilor de protecţie generale prevăzute de art.215, fie de art.110 CPP RM. Garanţiile prevăzute de art.110 CPP RM ţin atît de asigurarea anonimatului datelor de identitate, care, potrivit art.110 alin.(3) CPP RM, se vor păstra la sediul instanţei în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii, cît și a anonimatului prin audierea acestuia prin intermediul unei tele-conferinţe, cu imaginea, vocea distorsionate, astfel încît să nu poată fi recunoscut (art.110 alin.(5) CPP RM). Legea asigură şi protecţia investigatorilor sub acoperire, care, fiind persoane fizice, se bucură de aceleași garanţii potrivit art.110 alin.(9) CPP RM. Procedeele menţionate trebuie să respecte în toate cazurile dreptul acuzatului de a audia persoana, asigurînd echitatea procesului declarată de art.6 par.1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În funcţie de circumstanţele cauzei, măsurile aplicate pot, evident, să difere. În acest aspect, anonimatul martorului poate fi păstra prin examinarea cauzei în ședinţă închisă, prin camuflaj de orice formă, prin nedivulgarea identităţii, sarcina fiind în același timp de a respecta principiul proporţionalităţii întremăsurile aplicate și dreptul acuzatului la un proces echitabil. Obiectivul măsurii de protecţie necesită a fi determinat în funcţie de circumstanţele reale ale cauzei. Legislaţia determină și anumite măsuri de siguranţă la domiciliu şi protecţie a bunurilor, care se realizează prin asigurarea protecţiei lor sau prin alte modalităţi prevăzute în acordul de protecţie. Măsurile urgente sînt prevăzute de art.13 al Legii privind protecţia martorilor și a altor participanţi la procesul penal. Acestea sînt: a) Asigurarea pazei personale, pazei locuinţei, a reședinţei ori a bunurilor. Organul de urmărire penală solicită către organele de poliţie punerea la dispoziţie a unor persoane care ar asigura măsura respectivă, emiţînd în acest sens o ordonanţă. b) Interceptarea comunicărilor. În caz de necesitate, interceptarea comunicărilor se efectuează după regula generală de efectuare a interceptării comunicărilor, prevăzută de art.135-136 CPP RM. De regulă, victima înaintează o cerere privind faptul intimidării sale. Interceptarea în sensul menţionat poate fi dispusă și din oficiu. c) Supravegherea prin intermediul mijloacelor audio/video. În asemenea situaţii se aplică prevederile art.8 alin.(1) lit.b) al Legii cu privire la activitatea operativă de investigaţii și ale art.303 CPP RM. d) Plasarea temporară într-un loc sigur. Locul este identificat de către organul de urmărire în comun cu Administraţia publică locală. e) Protejarea deplasării sau limitarea deplasării. f) Eliberarea mijloacelor speciale active și pasive de protecţie personală. În ultimele două cazuri realizarea măsurii asigură organele de poliţie. Legea cu privre la protecţa martorului şi altor participanţi la proces prevede și posibilitatea aplicării unor măsuri urgente de către organul de urmărire penală sau administraţia locului de detenţie. Aplicarea măsurilor urgent este impusă de necesitatea intervenirii în cazul existenţei unui pericol iminent, iar tergiversarea ar putea cauza prejudicii victimei martorului sau altei persoane ce au dreptul de a beneficia de protecţie. În asemenea situaţii, se informează imediat procurorul care conduce urmărirea penală sau procurorul care efectuează controlul asupra respectării legislaţiei în locurile de detenţie. Măsurile urgente prevăzute de lege, distincte de cele analizate mai sus, constau în asigurarea protecţiei martorului aflat în stare de arestare preventivă sau în executarea pedepsei cu închisoarea. Aceste persoane, dacă acceptă să depună declaraţii, pot beneficia de anumite măsuri de protecţie. Vreau să menţionez că în ultimii ani în Republica Moldova sau intensificat eforturile în domeniul protecţiei martorilor, victimelor şi altor participanţi la proces. Prin elaborarea Legei nr. 105-XVI a fost creat cadrul juridic privind protecţia victimilor-martorilor şi altor participanţi în procesul penal întru aplicarea acestor garanţii în practică. Dar, totuşi consider necesitatea elaborării unui mecanism mai eficient de efectuare a măsurilor de asigurare a securităţii participanţilor la procesul penal, aplicarea cărora asigură buna desfăşurare a justiţiei şi atragerea la răspundere penală a organizatorilor şi liderilor organizaţiilor şi comunităţilor criminale. Cea mai mare problema este, că mecanismul propus în Legea cu privire la protecţia martorilor şi a altor participanţi la procesul penal nr. 105 – XVI din 16 mai 2008 este imposibil de aplicat în practică deoarece această normă juridică nu este inclusă în Codul de procedură penală. Dar art. 2 alin. 4 al CPP prevede că „Normele juridice cu caracter procesual din alte legi naţionale pot fi aplicate numai cu condiţia includerii lor în prezentul cod”. De aceea consider necesar de modificat integral dispoziţia cap. II „Măsuri de protecţie” al Codului de procedură penală.